broken flowers
Sinceritatea faţă de tine însuţi e la fel de incomodă ca şi cea faţă de ceilalţi. Poate chiar mai incomodă, mai dificil de asumat. Preferi totdeauna să eviţi anumite lucruri, să le rosteşti pe jumătate sau chiar deloc. Să îţi spui propriile adevăruri cu jumătate de glas.
Îmi beau cafeaua cu geamul deschis. Aerul rece, proaspăt, acoperişurile albe şi copacii cu braţele lor negre, desenate în fugă pe cerul alb-cenuşiu.
Priveam aseară filmul acesta din 2005, Broken flowers. Nu ştiam de el. L-am găsit întâmplător, prezentat pe cinemagia. Bill Murray e foarte bun în acest rol de Don Juan ieşit din rol, părăsit de o iubită care nu-l mai înţelege, şi poate e normal să nu-l mai înţeleagă. În general femeile vor stabilitate, familie, linişte. E natura lor organică, maternă ce le cheamă spre această formulă de viaţă. Lumea e întemeiată pe această natură a lor, fascinantă şi caldă. Umanitatea e o consecinţă, o lege feminină. Lumea nu e scrisă-n termenii masculini decât la suprafaţa ei, în ceea ce înseamnă conflict, posesie, progres, forţă, glorie, putere, voinţă. În profunzimea sa însă lumea are imaginea acelei femei din film, soţia prietenului şi vecinului lui, Winston, negresă, mamă a cinci copii adorabili, surâzătoare. El chiar îi spune la un moment dat că este cea mai frumoasă femeie din lume, sau aşa ceva. Şi chiar spunea un adevăr. Mă rog…
Ideea e că el primeşte o scrisoare, anonimă şi roz, din care află că are un fiu. Aşa că îşi revede fostele iubite din urmă cu 20 de ani pentru a afla care dintre ele este mama fiului său, şi dacă totul e real sau e doar o farsă. E foarte interesantă această revedere, personajele, tăcerile lor, ceea ce-şi spun şi ceea ce nu-şi spun. Cum este interesantă, pentru mine, atitudinea lui de burlac liniştit, uşor apatic, onest faţă de el dar poate cinic faţă de prietena lui care aştepta, desigur, să întemeieze şi ei o familie, ca Winston, să intre în modelul general, ordonat, raţional, frumos, comod.
Inevitabil mă gândeam la mine, la cum va arăta viaţa mea peste ani, la cum arată acum. Mă surprind şi eu, ca şi eroul din film, contemplând îndelung un tablou, o imaginea interioară, mă surprind adeseori static, imobil, prins în spaţiul liniştit şi liniştitor dar imobil al propriei singurătăţi, înconjurat de vechile ştiutele mele gesturi de burlac, de tipicurile mele de bărbat, de micile mele spaime legate de timp, de vârstă, de ceilalţi, obişnuit cu sine, uşor apatic uneori, şi incapabil să cred până la capăt în lumea relaţiilor obişnuite, în cutume, căsnicii, familie…
Tags: bill murray, broken flowers, burlac
doamne fereste, ce trist
sunt sigura ca de mine or sa uite toti barbatii cand or sa se gandeasca peste ani la toate femeile din viata lor
cred ca o sa fac si eu asta, sa trimit la toti idiotii cu care m-am culcat o anonima din asta si sa vad dc ma viziteaza vreunul
)
of si avusesem ca rezolutie de inceput de an sa nu ma mai plang de viata personala pe bloguri dar .. chiar m-am deprimat, si ma trezisem asa bine dispusa
)
si eu imi beau cafeaua cu geamul deschis, de fapt fac.. totul lately cu geamul deschis ca nu se mai inchide
si nu rostesc adevarurile despre mine cu jumatate de glas ci cu toata gura si sa stii ca dauneaza grav sanatatii mintale
) eu asa am luat-o razna, studiindu-ma cu atentie si analizandu-mi defectele, cele umane si cele personale 
)
eu cred ca viata ta peste ani va arata cam ca a lui bukowski in femei dar recunosc ca imaginatia nu e tocmai punctul meu forte
ideea anonimei e de preinfarct, asa ca ai grija…
of dar am mai comentat de vreo doua ori aici de ce sunt iar moderata?
)
e pt ca folosesc adrese de email false?
toti suntem moderati aici, indiferent de adrese, chiar si eu
acum e bine? (am corectat din politete, nu te supara)
Nu m-am suparat, very thoughtful of you ;D
noroc ca nu cred in semne
thanks
multumesc, ma bucur ca nu te am suparat, nu asta intentionam, mai ales ca m-am binedispus serios citind… sper ca nu m-ai injurat prea mult prin fumul de tigara…thanks
Ai vazut Lost in translation? Tot cu el. Mie mi-a placut mai mult decat Broken flowers…
de doua-trei ori chiar…e filmul meu preferat…
Filmul este bun. Merită văzut, pentru că te face să te gândeşti la foarte multe. La lucruri pe care nu stai să le analizezi, poate pentru că nu-ţi convine să conştientizezi ce descoperi. Foarte bine ai surprins: e greu de asumat sinceritatea faţă de tine însuţi.
Esenţiale în film, replica lui Winston pe care i-o spune lui Bill: “Cam multă singurătate aici, omule”! şi imaginea florilor frumoase şi roz pe care Bill le oferă iubitelor trecute. Eu am văzut florile ca pe un simbol al prospeţimii şi frumuseţii a fiecărei relaţii avute – flori minunate, fiecare în felul ei altfel, dar care au ţinut puţin. Sau florile ca pe un fel de îmi pare rău că nu a ieşit cum poate ne-am fi dorit.
Am observat cât de diferite au fost femeile din viaţa lui. Ca şi cum fiecare dintre ele, ar fi răspuns la câte o parte din el, pentru că ştim foarte bine că suntem făcuţi din multe şi diferite bucăţi.
Don J., burlacul şi Winston sunt reprezentativi pentru două moduri distincte de a trăi: singurătatea liniştită-amăruie şi confortul cald şi zgomotos al vieţii de familie. Ambele ipostaze derivă din alegerea pe care fiecare a făcut-o. Este modul de viaţă în care fiecare crede până la capăt şi pe care şi-l asumă. N-aş putea spune care-i mai bun. Depinde doar de ce simte fiecare că e mai bine pentru el.
Şi apoi mai este timpul, o temă fundamentală a filmului. Bill îl simte cum i se adună în spate. Sincere, simple şi frumoase, vorbele lui din final: “Trecutul s-a dus. Ştiu asta. Viitorul nu a venit încă. Oricum va fi el. Aşa că, tot ce este, este asta. Prezentul.”
Şi să nu uităm de soundtrackul filmului, muzica etiopiană care nu sună deloc rău.
replica lui Winston, da, e memorabila…dar florile roz nu imi plac, mi se pare un simbol al…artificialitatii…e ca familia a doua, cu tipul ala, Ron…da…replica de final, asa este…ai dreptate
Rozul poate fi un simbol al artificialităţii, eu l-aş asocia conformismului. În fond, toate tipele au câte ceva roz. Chiar şi tipa care pleacă de la el, pentru că nu-l mai înţelege, poartă un costum roz.
Poate că şi-a dorit să iasă bine cu toate tipele trecute, dar pur şi simplu, n-a fost să fie.
De fapt, Winston propune: du-le flori frumoase, roz. “La vie en rose”, poate de acolo vine. Devine ironic, pe alocuri. Da, familia aia a doua – o imagine sufocantă, pur şi simplu.
chiar, asociat conformismului…intr-adevar, o imagine sufocanta, pur si simplu aerul era…irespirabil acolo, brrr
cred ca adevarurile noastre sunt mereu subiective. n-au cum sa fie altfel. incatusati in sinele atotputernic uneori reusim sa facem un pas in spate si sa ne privim prin ochii altora, daca avem norocul de-un prieten sincer. insa si acolo exista subiectivitate.
subiectivitatea e un mediu natural, imi plac cei care si-l afirma si cultiva
Poate că nu e nimic de crezut în lumea relațiilor. Poate că e atât de simplu cum unii sunt stângaci și alții dreptaci. Și toți putem avea o caligrafie frumoasă.
subtil spus
doamne ce ma enerveaza.. simbolurile. nu inteleg care-i faza cu ele. mi-amintesc cand eram in facultate si studiam great gatsby eu voiam sa vorbesc despre toate lucrurile la care ma gandisem, toate lucrurile pe care le ‘dezlantuise’ in mine cartea aia si profesorul asta, coborat direct in sala plante din the happiest days of our lives de la pink floyd o tinea intruna cu simbolul ploii care cade peste nu mai stiu cine in nu stiu ce moment CHEIE al romanului.
pe mine ma depaseste subiectul. atatea lucruri pot fi spuse despre o carte / un film/ o melodie .. orice forma de arta, despre ce trezeste ea in tine, si sa stai sa te intrebi variatiuni pe tema ce a vrut sa spuna autorul cand a imbracat-o in roz pe domnisoara care il parasea pe personajul principal? ce spun dictionarele despre culoarea roz? ce reprezinta rozul? un simbol pentru ce este un costum?
si mie mi-a placut lost in translation. Iubesc oamenii batrani in relatii cu tinere. spre surprinderea mea mi-a placut pana si poezia aia a lui brumaru cu babalacii si pustoaice.
eu visez prin fumul de tigara, nu injur
mie unul rozul imi suna a…alienare, nu stiu de ce, asa imi suna…
pai nah… :>>>
şi eu cred că e mai greu de asumat onestitatea faţă de tine însuţi; e aşa inconfortabil să “vezi”, chiar dacă poţi găsi mii de scuze conceptualizate… adevărul “se vede”, ce e “descris”, deja e machiaj.
Dar e şi o putere, când ai curajul să te uiţi, când stai drept şi înghiţi în sec şi vezi tot ce nu-ţi convine…
sinceritatea, onestitatea fata de tine insuti e o putere, intr-adevar, doar ca pretul ei e uneori amar si greu
si eu m-am gandit cum ar fi sa iti revezi iubitii peste ani. desi poate mai bine nu. sa ne amintim ne noi tineri si frumosi si nebuni.
m-a enervat finalul, cam de’amboulea… eram curioasa care din ele i-a turnat un copil si care din ei era.
bine, mi s-au parut cam cliseiste femeile: pitipoanca, hipioata, lesbiana etc.
da’ all in all, m-a amuzat cum ii facea prietenul tapes cu muzici si cum el refuza formal mereu.
ai vazut ce bine arata sharon stone? mai bine decit lolicica…ma rog…e bestial dialogul dintre cei doi, asa e…
da, super tare gagica. pe lolicica au pus-o ca sa ne arate cum era mamica la tinerete.
(oare ce o manca sharon stone asta nu stiu)
da, pe lolicica au pus-o sa faca ei misto de nabokov…nu stiu ce maninca acum sharon, m-am despartit de ea de mult, nepotrivire de cartier…viata, stii tu…
Bun film.
Intr-adevar.