Nu glumesc deloc atunci când spun că lucrez la un roman al cărui erou e un detectiv.  Mă gândesc la detectivul meu, la acest tip dur şi melancolic, în timp ce-l aştept pe DD în barul de lângă filarmonică, privindu-i pe cei doi de la masa alăturată. Cum tac, cum bărbatul fumează privind în gol iar femeia e aparent absorbită de ritmul lent al rotirii spatulei de plastic în ceaşca ei de cafea. Mă gândesc la fata aceasta ce se mişcă printre mese şi schimbă uneori scrumierele. La sunetul plictisit şi precis al gesturilor ei. La oamenii care trec pe stradă grăbiţi, cenuşii şi tăcuţi. Mă gândeam la această lume a noastră de gesturi mărunte, de paşi mici, de cuvinte sau tăceri. E ca şi cum îi lipseşte un sens mai înalt decât propria ei supravieţuire. Mă gândeam la DD. Construiește un milion de case.  Un miliard de pereţi albi, drepţi. Un miliard de ferestre, scări, ţevi de cupru, uşi. Pentru un milion de oameni care vor trăi acolo, îşi vor serba zilele de naştere, vor privi la televizor, vor face dragoste şi vor muri acolo, mereu şi mereu, în lumea pereţilor albi, drepţi, a lifturilor metalice şi apei calde susurând prin ţevi.

Dar rolul meu nu e să construiesc cuiburi pentru oamenii acestei lumi agonice. Nici să predau filosofia la clasele de a 12-a. Nici să fiu consilier municipal sau tenor. Rolul meu, cu siguranţă, e altul. Poate acela de a oferi acestei lumi un Erou. Nu tipul ăla de erou care salvează planeta, se teleportează şi ştie karate. Un erou rezonabil. De cartier. Foarte uman. Cald şi dur. Pe care oamenii se pot baza. Pe care-l pot pipăi. Nu o hologramă. Un tip din carne şi oase. Cu slăbiciuni. Imperfect. Un erou nu e altceva decât un bărbat care vede mai departe decât propria supravieţuire şi propriul orgoliu. Şi care e gata să intre în ring pentru tine, pentru cauzele tale mici, pentru lacrimile tale de fecioară, de exemplu. Pentru că bărbatul te înşeală şi tu suferi prosteşte şi nu ştii de ce. Bărbaţii fac asta. Pentru că ţi-a dispărut pisica. Pisicile, ca şi bărbaţii, fac asta. Infidelitatea e numele lor ascuns. Pentru că ai vecini misterioşi şi te obsedează acest lucru. Vrei să ştii. Vrei să dormi liniştit în apartamentul tău frumos, construit de oamenii lui DD. Atunci ai nevoie de un Erou. Şi acest erou e el, Belane, detectivul meu. Îl port cu mine mai mereu.  El nu va salva lumea, nici vorbă. Dar poate ne va face să zâmbim şi să mai credem în ea. Când va intra aici femeia va ridica privirile din ceaşca ei de cafea, fata va scăpa pe jos o scrumieră, bărbatul acesta tăcut de la masa alăturată va şti diferenţa. Oraşul se va ridica din ceaţă şi va ţipa ca un nou născut: oaaaaaa oaaa oaaaaa.

-         Şi ce mai scrii ? întreabă DD.

-         Un roman, zic. Un roman poliţist.

-         Poliţist? Ha, ha, ha. Mişto.

-         Mă rog, de fapt e vorba despre un detectiv, zic.

-         Cum ţi-a venit asta, cu detectivul ?

-         M-am gândit la ce spunea fostul meu şef. Dacă scriu, de ce naiba nu scriu ceva din care să fac bani. Mi-a dat-o ca exemplu – pe cine crezi ? – pe Danielle Steel.

-         Bestial tipul, spune DD. Bestial.

-         Ştii, în timpul ăsta în care încerca să facă din mine un scriitor bogat şi celebru ţinea o puşcă în braţe.

-         O ce?

-         O puşcă de vânătoare. Frumoasă. Scumpă. Cu două ţevi.

-         O, Dumnezeule.

-         Serios, zic. Cum să-ţi explic: tipul era disperat. Vreau să spun – cu adevărat disperat. Alb la faţă. Pierit. Nevastă-sa îl înşela de ceva vreme cu un tip. Ăştia se iubeau şi ea avea de gând să divorţeze, să-l lase cu banii lui cu tot. Femeile fac chestia asta. Se îndrăgostesc nebuneşte, riscă, dau totul peste cap. Iar el era efectiv disperat. Într-o noapte m-am trezit cu el la uşă. Clara i-a făcut o cafea. Deşi era foarte târziu. El a vrut o cafea. Pe atunci eram cu Clara. Ştia şi ea cum stă situaţia. Şi el a scos la un moment dat din husă puşca asta de care îţi zic. Era incredibil de frumoasă. Grea. Strălucitoare. Minunată. Voia să mă înveţe să trag. Am stat aproape toată noaptea să-mi explice cum să ţin patul armei în umăr, cum se armează. Era obsedat de puşca lui. Mă gândeam că are să o folosească, ştii, ca în filme, împotriva celor doi amanţi. Dacă stau bine să mă gândesc ar fi putut-o face. De ce nu? Nu ştiu de ce nu a făcut-o până la urmă. Ca şi tine mă întreba ce scriu. Ştia că o fac. I-am spus că scriu un roman psihologic. A dat din cap. Habar nu am ce voia să însemne asta. Când oamenii dau din cap asta poate să însemne mii de chestii, nu? Apoi mi-a zis de  bani şi Danielle Steel. Cred că-mi voia binele.

-         Şi au divorţat?

-         Nu. Până la urmă nevastă-sa s-a răzgândit. Ştii, femeile fac asta: se răzgândesc. În ultimul moment fac o piruetă. Zbang. Se întorc la soţul nenorocit. În braţele lui moi şi plângăcioase. Sub corpul lui rigid care se zbate disperat din fese, din sexul lui vechi, din articulaţii şi gemete. Lasă toată nebunia iubirii în urmă şi o iau de la capăt. Găsesc mereu nişte raţiuni să facă chestia asta. Copiii. Mai ales copiii.

-         De Clara ce mai ştii ?

-         Nimic, zic. Absolut nimic.

Şi acesta e adevărul. Uneori mă mai sună şi mă întreabă ce mai fac, cum îmi mai e şi niciodată nu ştiu care e răspunsul exact la întrebarea aceasta comună ’’ce mai faci?’’.Ce poţi răspunde? Ce mai faci, de fapt? Uite, fac asta şi asta. Adică aştepţi. Adică priveşti înainte, înapoi, în golul fremătător al lumii şi propriei tale vieţi şi aştepţi să înţelegi ceva, aştepţi să se deschidă o fereastră în zid, aştepţi.  Îmi amintesc de ea ca prin vis. Ca şi cum carnea ei, atingerile ei, ca şi cum clipele noastre nu au avut niciodată consistenţă, ca şi cum niciodată nu au fost reale, ci doar fragmente dintr-un flux oniric. Vocea ei sună îndepărtat, aşa cum sună desigur şi vocea mea. Cu toate astea vorbim. Îi spun despre mine, ce fac, cum mă simt. Am răcit. Mi-am găsit un job. Nu sunt cu nimeni. Scriu un roman poliţist. Mi-am lăsat barbă.  Cuvintele  ne ţin în jocul realităţii. Ne spun că suntem prezenţi şi vii dar noi nu suntem de fapt decât nişte fantome.

Nu e deloc plăcut să fii sincer. Să priveşti înapoi, înainte, în jurul tău, tăios şi clar, fără concesii, fără iluzii, fără ezitări. Îţi trebuie o inimă clară. O inimă învelită-n cristal. Ea adoarme lângă tine, lipită. Îi asculţi respiraţia în întuneric şi ritmurile ei se întrepătrund cu sunetele înfundate ale maşinilor ce trec în goană pe bulevard, străpungând oraşul. Ea stă în picioare pe plajă  şi tu o priveşti de jos, întins pe pled, cu căştile în urechi. Asculţi melodii uşurele din anii ’80. Şi trupul ei e lăsat. Umbra frumuseţii ce apune ireversibil şi tăcut. Şi de care ea se agaţă în fiecare dimineaţă, acoperindu-şi trupul, mascându-l în blugi strânşi pe fese, în bluze cu decolteul larg. Billy Idol strâmbă din buza sa ridicată. Soarele patinează pe pielea ei de femeie care mai crede încă în dragoste, în mirajul ei seducător. Are 37 sau 38 de ani. Privirile ei sunt resemnate atunci când privirile tale adulmecă trupurile tinere de pe plajă, de pe stradă, din piaţa de fructe. Probabil că un bărbat se trădează mult mai uşor. Plictisul. Angoasa. Setea aceasta dramatică şi inutilă de forme noi, elastice, tinere. Privirile ard, încordate, patetice. Ea adoarme într-un târziu, acoperită de sunetele maşinilor gonind prin noaptea oraşului. Dimineaţa ne vom bea cafeaua pe jumătate adormiţi şi ea îmi va povesti visul ei, frânturile ce au mai rămas la suprafaţă, aşa cum rămân resturi după ce vasul s-a scufundat în adâncuri, plutind agonic printre loviturile de braţe ale marinarilor. Dancing with myself. Probabil că un bărbat are o altfel de relaţie cu timpul. Vitalitatea lui e ceva de ordin numeric. Numărul de erecţii diurne. Numărul de pase reuşite în meciul cu amicii, la sfârşit de săptămână. Numărul de beri. Numărul femeilor. Cifrele de pe vitezometru. Cifrele din cont. Numărul treptelor spre etajele superioare, spre plafon. De acolo de unde poţi privi lumea de jos, clădirile şi oamenii, şi ai impresia că o poţi strânge în pumnul tău de copil mare şi disperat.Ea stă în picioare şi te cheamă. Nu vii ? Marea foşneşte la doi paşi. Îţi acoperă soarele şi asta te enervează dar nu-i spui asta, îi zâmbeşti, îi spui nu, nu acum, şi îi priveşti în fugă picioarele drepte, încă frumoase, urcând spre abdomen, spre sânii obosiţi, moi, prinşi în cupele costumului de baie, urcând, în vreme ce Billy Idol se prosteşte teatral cu buza lui ridicată. Ceea ce nu ne spunem rămâne. Se aşterne în noi ca un strat de bitum. Ceea ce tăcem. Ceea ce ascundem în noi înşine sub forma cuvintelor moarte.

DD se aşează în faţa mea şi comandă o cola fără zahăr. Ii surprind surâsul.

-         Ţi-a cam crescut părul, zice

-         Da, spun, probabil sunt în faza mea rebel fără cauză şi efect.

Aşteptându-l pe DD în cafeneaua de lângă Filarmonică mă gândeam că de fapt nu am avut niciodată un prieten. Vreau să spun unul adevărat, ca un frate de cruce. Unul pe care să-l simţi astfel, şi pe care să te poţi baza până la capăt. Să fie ca o parte din tine. Ar fi putut fi chiar DD. Într-o vreme, acum mulţi ani, aşa aveam impresia, şi probabil era una comună. Pe atunci DD avea plete. Stătea într-o garsonieră amărâtă undeva la marginea oraşului. Ne lua ceva vreme să ajungem la el noaptea, după vreo beţie. În garsoniera aceea nu era mai nimic, ca mobilier zic, în afara unui pat şi a unui calorifer electric care juca adesea rol de scaun. Visul lui era să-şi cumpere o motocicletă şi să plece în lungi călătorii. Până la urmă s-a ales cu o maşină veche, uzată dar încă funcţională, moştenită de la un unchi. Tipul  s-a ales cu un infarct iar DD cu această maşină de fabricaţie yugoslavă, Zastava, de culoare vişinie. Am colindat o groază de oraşe obscure cu ea. Săptămâni la rând făceam acest lucru. Ne plăcea să-i luăm cu noi pe cei care făceau autostopul. Aflam o mulţime de lucruri despre ei, despre viaţa lor. Ne plăcea asta. Şi mirosurile lor grele, de transpiraţie. Uneori urcau şi femei singure. La început ne priveau uşor speriate. Probabil se gândeau că e destul de riscant să urci într-o maşină cu doi tipi. Dar totdeauna coborau cu o impresie plăcută. Dacă ar fi şi în viaţa de zi cu zi aşa: să te desparţi de o femeie şi ea să coboare cu un surâs relaxat pe chip, cu amintirea unei călătorii vesele, amabile, fără resentimente. Mâncam în cârciumi necunoscute şi colindam străzile. Discutam orice. Totdeauna era ceva de discutat cu DD. A fost probabil cea mai guralivă perioadă din viaţa mea.

După o vreme  DD a intrat în afaceri. Uneori îl mai sun. Şi aproape de fiecare dată e în biroul firmei lui de construcţii sau în vreun cartier, cu muncitorii, supraveghind lucrările la vreo vilă. A intrat în afaceri de când  e cu Onix. E foarte tăcută, Onix. Poate de asta nici nu-mi place prea mult de ea. Are ochii reci, uneori inexpresivi. Tatăl ei are o funcţie publică destul de importantă şi mi-l imaginez pe DD stând la masă cu tipul ăla scorţos şi plin de sine, vorbind despre afaceri, despre bani. Acum nu mai are plete şi visul lui nu mai e să-şi ia o motocicletă. Visul lui e să construiască case, cât mai multe case, cartiere întregi, oraşe întregi de cărămizi şi ţiglă şi faţade albe, frumoase, cum erau unele din cele pe lângă care treceam noi în nopţile de demult, cumva nepăsători.Adevărul este că  mi-aş fi dorit uneori un frate de cruce. Un prieten bărbat. Pentru că unui prieten bărbat nu-ţi vine niciodată să i-o tragi. Cu o femeie totdeauna e mai complicată chestia asta a prieteniei, care presupune o anumită puritate. Cumva, până la urmă, mărturisit sau nu, o vrei sau te vrea. Vrei să pătrunzi. Discuţi despre Flaubert, despre îngheţată, despre patinajul artistic şi, fără să vrei, ai intra, ai desface-o uşor, aşa cum desfaci coaja poroasă a unei portocale sau petalele unui trandafir, şi imaginea aceasta interzisă, vulgară, orbitoare stăruie între tine şi ea, şi puritatea, atât cât a fost, îşi cântă deja cântul de lebădă.

Deschid un pliculeţ de zahăr şi torn jumătate în ceaşca de cafea. Mestec uşor cu spatula de plastic în timp ce urmăresc la o masă alăturată, fără insistenţă, un el şi o ea. Nu-şi vorbesc. El fumează. Ea amestecă, ca şi mine, cu spatula, lichidul negru şi fierbinte. Priveşte rotaţia lentă a propriei încheieturi. Priveşte probabil, ca şi mine, chipurile vechi ale acestei vieţi ciudate de imagini şi senzaţii în care am fost, fiecare în felul său, prinşi, rotiţi, şi din care nu a rămas decât irealitatea lichidă, amintirea.

Există destule dezavantaje în a fi burlac. Uneori ai insomnii. Dar se presupune că şi tipii însuraţi au. Şi unii şi alţii ne petrecem orele de insomnie în bucătărie, fumând o ţigară, conspectând un număr mai vechi din Esquire unde o prezentatoare de ştiri ’’zâmbeşte cu o privire albastră’’. O cheamă Cristina şi pozează cu un umăr, cel stâng, dezgolit. Motivele insomniilor pot fi diverse, dar în diversitatea lor policromă gravitează toate în jurul unei obscure şi greu definibile nemulţumiri.

Ca burlac nu deranjezi pe nimeni dacă ai insomnii. Sau dacă eşti răcit şi-ţi tragi nasul. Te dai frumos jos din pat, îţi cauţi papucii, halatul. Eşti un mamifer. Ai sângele cald. Ai un nume, o adresă, ai carduri, chei, telefoane. Prin sângele tău cald curge lumea ta de exactităţi, de lucruri clare, ordonate, de relaţii, identităţi, sensuri sociale. Prin sângele tău cald curge şi lumea ta onirică, de emoţii, spaime, amintiri, obsesii. Această sub-identitate care e eul tău adânc, visceral, necunoscut.

Contemplu prin fumul țigării din bucătărie o prezentatoare blondă cu privire albastră. E doar o imagine. O reprezentare. O iluzie. Nu o poţi atinge. E velină. E lucioasă. O poţi străpunge cu degetul. Dar în același timp e ceva real. Doarme cu lumina lămpii aprinsă pe noptieră. Sau priveşte de la fereastră oraşul, fumând o ţigară. Se mişcă în papucii ei de pluş. E un mamifer. Are sângele cald, ca şi tine. Va cunoaşte dragostea, uitarea, fericirea şi nefericirea de nenumărate ori până când gusturile fiecăreia se vor amesteca şi nu va mai şti care e graniţa, care e diferenţa, ce separă realul de iluzie, adevărul de neadevăr, binele de rău, lumina de întuneric.

Mă gândesc că de fapt maturitatea nu e altceva decât un joc – mai grav, mai aspru, mai dur. Dar totul e doar un joc. La urma urmei ce rămâne în picioare din castelele noastre de nisip?