shimamoto
Am primit La sud de graniţă, la vest de soare de la G. Şi am citit-o lent, fără grabă, lăsînd cumva povestea să se aşeze, în imaginile ei de lume imaginară ce provoacă şi e provocată de lumea reală, lumea aceasta stranie şi fascinantă, de neînţeles uneori, a relaţiilor şi sentimentelor ce ne leagă şi ne despart şi ne poartă în iureşul lor, în rumoarea lor neobosită. Mi-a plăcut faptul că a ales această carte pentru mine, ştiind că o să-mi placă, ştiind că voi sta puţin pe gînduri la finalul ei, în pauzele de lectură. Şi mie îmi place să fac acest lucru: să dăruiesc o carte şi să pîndesc reacţiile. Îl simţi pe celălalt lăsîndu-se plăcerii lecturii. Se naşte un fel de complicitate, poate chiar un fel de tandreţe.
Iubirea, la12 ani. Pînă atunci. Căci atunci, cum spunea C Peguy, jocurile sunt făcute, structurile sufletului se configurează. Eşti ceea ce ai fost pînă la 12 ani. Eşti felul în care ai simţit lumea pînă la această vîrstă, cu prospeţimea şi inocenţa ei fremătătoare.
Citind povestea, mi-am dat seama că înţeleg pînă la urmă foarte bine obsesia lui Hajime pentru Shimamoto, fata pe care o iubea atunci, la 12 ani. Cînd eşti copil iubeşti cumva profund şi definitiv. Iubeşti pentru totdeauna. Pe palimpsestul inimii tale e scrisă această iubire veche, îndelungată, de o puritate desăvîrşită. Şi peste care scrii alte iubiri, mereu. Dar ştii bine că scrii peste textul acela iniţial, magic şi vechi, primordial, ca şi cum el le-ar susţine, le-ar contura pe toate celelalte, toate textele inimii tale.
Căci iubirea este totdeauna un fel de iluzorie uitare şi o re-scriere. Un haiku acoperind cu fâlfâitul său de fluture, alt fâlfâit de fluture.
Iubim pentru că putem uita, pentru că ne putem lăsa în urmă.
Nu am putut-o uita niciodată pe Di. Chipul ei negricios, de copil. Ochii, şi buzele, şi felul în care, gîndindu-mă la ea, iubind-o, simţeam cum lumea se amplifică, şi se avîntă ca flăcările unui foc în deşert. Acest gust straniu şi arzător al lumii îl am de la ea, de la noi, de atunci, încă de pe vremea cînd aşteptam să intrăm împreună la cinematograf.
M-am gîndit de multe ori cum este ea acum. Nu ştiu dacă am dorit-o vreodată cu adevărat. Oricum, nu cu dorinţa de acum. Nu cu dorinţa oarbă, orbitoare, încleştată. Cu o altfel de dorinţă, poate. Să o ţin de mînă. Să îi privesc ochii, lumina lor unică. E doar dorinţa de a continua acel joc de copii
Cîte femei pot fi în inima unui bărbat? Cîte pot aştepta acolo, în imperiul ascuns al inimii? Şi oare cîţi bărbaţi pot fi în inima unei femei?
Ce înseamnă de ajuns în iubire? Ce înseamnă totul? Ce înseamnă a te regăsi? A fi întreg? Ce înseamnă toate aceste cuvinte pe care ni le spunem mereu şi mereu?
Lumea aceasta stranie şi fascinantă, de neînţeles uneori, a relaţiilor şi sentimentelor ce ne leagă şi ne despart şi ne poartă în iureşul lor, în rumoarea lor neobosită.
Cînd eşti copil iubeşti cumva profund şi definitiv. Iubeşti pentru totdeauna.
Cîte femei pot fi în inima unui bărbat? Şi oare cîţi bărbaţi pot fi în inima unei femei?
Pe palimpsestul inimii tale e scrisă această iubire veche, îndelungată, de o puritate desăvîrşită. Şi peste care scrii alte iubiri, mereu. Dar ştii bine că scrii peste textul acela iniţial, magic şi vechi, primordial, ca şi cum el le-ar susţine, le-ar contura pe toate celelalte, toate textele inimii tale.
Ce înseamnă de ajuns în iubire? Ce înseamnă totul? Ce înseamnă a te regăsi? A fi întreg? Ce înseamnă toate aceste cuvinte pe care ni le spunem mereu şi mereu?
Un haiku acoperind cu fâlfâitul său de fluture, alt fâlfâit de fluture.
esti o oglinda fermecata, nu?
“Eşti ceea ce ai fost pînă la 12 ani.
Acest gust straniu şi arzător al lumii îl am de la ea, de la noi, de atunci” Cat de adevarat! Ma intreb de multe ori insa daca asta e bine sau rau.
binele si raul nu vietuiesc in complementaritatea lor nebanuita?
Nu.:mrgreen:
eu n-am avut iubiri pana la 12 ani… nici macar in joaca… probabil am pierdut partea cea mai frumoasa…
poate ca in inima unui om pot fi mai multi oameni. depinde cat de mare, de stratificata, de intortocheata e acea inima… si poate tocmai datorita faptului ca nu putem fi niciodata autarhici incercam sa compensam, ajutandu-ne de ceilalti, pana la imaginea pe care o avem noi despre perfectiune
aceasta imagine a perfectiunii, tulbure, e un vis sau o obsesie?