Grădina de ciment
Citeam în bucătărie. Cu coatele sprijinite de masă. Fumând. Tin minte că am stat o noapte intreaga Să termin Grădina de ciment a lui Ian McEwan. Când am terminat romanul era în jur de ora 4. Si nu-mi era somn deloc. Romanele englezesti sunt excelente împotriva somnului, împotriva timpului aceluia în care, dormind, exersezi de fapt inexistenta.
Mi-am tăiat un măr Si am notat pe ordinea de zi următorul pasaj din carte: ”M-am ridicat puţin şi mi-am apasat faţa de sânii ei. Îşi apucă iar un sfârc între degete, căutându-mi gura. Când l-am supt şi un fior identic a străbătut trupul surorii mele, am auzit şi am simtit o pulsaţie profunda, o izbitură puternică, înfundată şi rară părea de ingrijire că izvorăşte din străfundul casei”.
Trântit pe bancheta din spate a taxiului, pe la 7,45, mă gandeam la copiii aceia ciudaţi incestuoşi. Cum s-au închis într-o lume doar a lor pentru a se apăra de Marea Lumea din afară. Mă întrebam dacă efectiv poţi face asta, adică să te închizi. Să te zideşti într-o lume a ta, diferită, retrasă din Marea Lume, dincolo de Zidurile inalte acoperite de iederă. Dacă nu cumva e utopic să crezi asta.
Dar de ce ai vrea asta? In lumea mare e minunatia, privita prin ochii tai.
nu stiu daca vreau asta, doar ma intrebam, ca un fel de ecou al lecturii, atunci
ai citit copiii teribili de cocteau?
nu am citit cartea, dar am auzit de ea…
Sa-ti inchizi cercul e o forma de infrangere a ta de catre marea lume.E o optiune, nu o nenorocire si nici o utopie.Sansele de reusita scad daca vrei sa-ti iei si perechea in microcosmos.
Panait Istrate scrie ca cei ce au la sfarsitul vietii sentimentele in disonanta cu majoritatea semenior sunt infranti si se recunoaste ca fiind infrant.
o forma de infringere? mi se parea o forma de autoaparare
Şi dacă e utopic, cine poate spună că o utopie nu e mai bună decât realitatea? La ce este atât de folositoare realitatea?
imi place foarte mult intrebarea ta, Andreea: la ce este atit de folositoare realitatea…chiar, la ce?
Să spunem că poate fi adevărat. Şi ce faci “dincoace” de ziduri? Ce faci doar cu tine? Ori doar cu perechea? Cât timp poţi sta doar cu tine, privindu-te, cercetându-te etc.? Şi de unde ştii că eşti tu, cel pe care-l descoperi, atâta vreme cât ceea ce găseşti nu propui în afară, nu verifici? Sau că eşti tu întreg ceea ce descoperi? Cu siguranţă nu poţi cunoaşte prea mult despre tine, pentru că mai mult descoperim prin ceilalţi. Ceilalţi sunt cei care ne pun în jur oglinzi, din alte unghiuri, alte puncte în care noi ne reflectăm şi vedem altceva.
ce faci dincoace de ziduri? nu stiu, ramine de vazut…da, recunosc, intrebarile tale au … ecou …Şi de unde ştii că eşti tu, cel pe care-l descoperi…da
…mie mi-au lasat impresia (copiii din gradina, desigur) ca prin falsa lor izolare nu intorc spatele unei realitati conventionale ci isi creaza propria lor realitate nascuta din frustrarea de a nu fi fost niciodata o familie…fireste, ar fi putut-o face mai soft…aceasta lectura mi-a lasat un gust salciu si temerea ca, uneori, subconstientul creeaza monstri…
povestea e totusi o fictiune, pe mine m-a prins in apele ei tulburi, stranii…
…ai dreptate, vorbim despre o fictiune…dar am considerat ca fictiunea isi are ca punct de plecare o posibila realitate…nimeni nu cred ca e inzestrat cu o imaginatie atat de extravaganta care sa nu aiba ca inspiratie ceva stiut sau presimtit…de aceea iti vorbeam despre un gust salciu