desenul necunoscut
Probabil că odată cu vremea te obişnuieşti atât de mult cu tine, închis în cercul tău nevăzut, încât nici nu mai vrei să ieşi. E ca un teritoriu pe care braţele, tălpile şi inima ta l-au trasat în jurul tău. E ca o patrie. Eşti singurul ei cetăţean. Locuitorul oraşelor tale interioare. Eşti poporul tău de umbre, sentimente, manifestaţii de stradă, fabrici şi căi ferate, gări sau porturi, pasiuni şi iluzii.
Probabil că în copilărie, apoi în adolescenţă, am trasat primele graniţe. Îmi plăceau jocurile cu prietenii mei. Dar cel mai mult îmi plăcea liniştea camerei mele, retragerea în învelişurile răcoroase, somnul de amiază, spaţiul pe care-l conturam singur, lumile prin care hălăduiam datorită cărţilor, toate personajele ce mă purtau încolo şi încoace, magnetice, stranii, gelatinoase. A fi cu tine însuţi mi s-a părut totdeauna fascinant, obsesiv, ca şi cum aş fi însoţit o ceremonie necunoscută pe străzile unui oraş crepuscular. A fost dintotdeauna un miez incandescent şi tăcut dincolo de toate mişcările mele la suprafaţa lumii. Dincolo de jocuri, de felul în care mă oglindesc în ceilalţi şi ei în mine. Chiar şi acum simt aceste lucruri, cu intensitate. Nu mă simt deloc obosit de a fi cu mine. Caut încă, mă retrag şi închid în cercul meu vechi ale cărui margini sunt adâncite în pământ, în textura lui uscată şi caldă, în aerul dens ca o ploaie de vară, urmez aceeaşi procesiune necunoscută ce mă poartă pe străzi, pe sub bolţile de piatră ale unei lumi ce va pieri odată cu mine, pentru totdeauna.
Prima mea iubire reală a fost Di. Era un copil, ca şi mine, iar dragostea noastră a crescut lent şi ameţitor în vacanţele de vară, din F. Mult timp am păstrat scrisorile ei colorate, şi imaginea ochilor ei luminându-i chipul negricios, şi imaginea paşilor ei repezi în sandale romane pe scări. Văd şi acum, cu o claritate uluitoare şi stranie, camera lor de fete, somnul liniştit al surorii ei L, de doi ani, pe care o plimbam cu noi prin parcul din apropiere, seara. O ţineam de mânuţe, între noi, şi faţă de ea păream doi oameni mari, vorbind despre filmul pe care-l văzusem la cinema, indian, lacrimogen şi muzical şi plin de culori. Ne-am mai scris un an sau doi, din ce în ce mai rar. Scrisorile ne veneau prin mătuşa mea, care ne vizita uneori, şi care era prietenă cu doamna S, mama ei. Mi-o amintesc pe mama ei. O femeie frumoasă şi atentă. Ne punea la masă şi noi stăteam cuminţi, ne priveam. Doamna S era divorţată, aşa că nu l-am cunoscut niciodată pe domnul S. ,le-am cunoscut doar pe ele, cele trei S, ca nişte trepte, pornind de jos, de la nivelul lui L, trecând peste Di, ajungând la femeia aceasta frumoasă care e mama lor. De multe ori mi-am imaginat viaţa lui Di, acum. Mi-am dorit uneori să o văd, să ştiu ceva despre ea. Mătuşa mea vine an de an din F, la noi. Niciodată nu am întrebat-o ceva despre Di. Am preferat să mă închid în cercul meu vechi şi să o păstrez acolo, aşa, în forma ei de copil, pură, luminoasă, să păstrez acel timp nedesfacut, fără devenire, încremenit şi suav ca o fotografie sepia…
Poate că prima femeie care a venit în camera mea, de la ea, desigur, am acest gust dulce-amar când mă gândesc la patria mea personală, închisă-n tremurul ei. Femeia aceea era ca un sunet de cimpoi pe dealurile învăluite în ceaţă. Îl auzi venind peste tine, de pretutindeni. Îi citeam la lumina lămpii de pe masă, în vreme ce ea stătea în pat, cu spatele sprijinit de o pernă, cu genunchii strânşi, tăcută. În camera mea pe atunci era o sobă. Focul ardea. Venisem prin ninsoare. Nu era târziu, dar era întuneric deja. Acum nu-i mai ştiu numele. Îi ştiu mai bine braţele, buzele. Era cu aproape 5 ani mai mare, fusese căsătorită cu un doctor. Un tip ciudat. Îmi povestea de ciudăţeniile lui. De felul dureros în care se despărţiseră. Eram atât de diferiţi. Şi ea mă purta, mă purta ca un împingător şlepurile pe fluviu, puternic. Nu cred că o iubeam, doar eram uimit de ea, copleşit. Şi în seara aceea îmi povestea de dragostea ei dureroasă, eşuată, îmi explica de unde vine aerul ei cutezător, infatuat, ce se ascunde dincolo de el, acest sunet trist, straniu, venind de pe dealurile învăluite în ceaţă.
Patria mea păstrează în straturile memoriei sale imagini felurite, îndepărtate, pe jumătate vis. Imagini în care pulsez, fragmentar, ca şi cum lumea eului e o lume de cioburi strânse laolaltă pentru a reconstitui un vas cu toartele arcuite. Aş vrea să recompun desenul acela necunoscut de pe suprafaţa lui rotundă, în lumina blândă a amiezii.
Atunci când iubeşti ţi se face somn. Nepoţelul meu era micuţ, avea doi ani şi ceva şi dacă mă aşezam lângă el, după ce ne jucam, ritmul lui de copil interfera cu al meu, se domolea, devenea leneş, adormea lipit de mine, la amiază. Corpul îşi are magia sa. Această căldură leneşă, insinuantă. Inima ce bate, lent, aşezându-se în pacea ei.
Inima e un păianjen care şi-a ţesut pânza şi acum doarme pe întinderea ei argintie.
Noi ne priveam aşezaţi deasupra farfuriilor de supă, faţă în faţă, cuminţi, ştiind doar noi secretul cuvintelor noastre scrise pe foi de caiet studenţesc, pitite zi de zi în crăpătura ceea a blocului aflat în construcţie, din spate. Noi ne priveam în obscuritate, îmbrăţişaţi şi singuri, în vreme ce flăcările pâlpâiau prin cele trei ochiuri rotunde ale uşiţei de la sobă, ca un zeu necunoscut.
Retraiesti foarte intens trecutul, din perspectiva mea pare ireal, eu nu am amintiri, nu am trecut.
Cand uneori imi mai amintesc cate ceva pare ca nu e vorba de mine. Niciodata m-a facut sa ma bucur sau sa ma intristez o intamplare din trecut.
Ciudata treaba.
cred ca e nevie doar de timp ca amintirile,senzatile sa se aseze…trecutul, ai savezi, v-a izbucni la un moment dat, puternic
deci iar am dreptate… pana la un punct singuratatea e o chestie plina ochi.
picturala si nostalgica prima-ti intalnire cu Femeia.
m-ai dus si pe mine acolo.
asta e mult.
singuratatea e o chestie plina ochi, cum bine spui
Am ţesut şi eu ceva la pânza asta. Simt nevoia să stau un pic.
atunci sa ne asezam, un pic
“Patria mea personala” de la acea vreme se aseamana foarte mult cu a ta. Evident ca in ea se vorbea o alta limba. Ana, pentru ca asa o chema, era cu trei ani mai mare decat mine. Dupa zeci de ani, in care nu ne-am mai vazut, mi-a spus la telefon: “bine, dar eu te-am iubit”. Marturisirea mi s-a parut atat de straina, incat am avut impresia ca face parte din alt film. Intotdeauna m-am intrebat, cum se face, ca unele femei se strecoara atat de profund in inimile barbatilor tineri.
nu stiu de ce unele femei ”ramin” astfel, se strecoara in imperiul moale al inimii…lucrurile se petrec nestiut… eu unul abia tirziu am realizat unele lucruri, si nu pe deplin …
intotdeauna m-a fascinat singuratatea; nu stiu dacă nu e doar “visul” acela după o lume in care ştii că nu vei fi niciodată. nu am fost singură niciodată. probabil că de aia am avut întotdeauna pătrăţica mea delimitată, “locul meu”, şi acasă la ai mei, şi acum, cu ai mei.
e placut, si cred ca si profund uman, sa ai patratica, zona ta, doar a ta…poate ca singuratatea e o necesitate de acelasi ordin cu hrana, respiratia…vitala