de-a albatroşii
Prima poveste din Nocturnele lui Ishiguro Kazuo e despre un cântăreţ la chitară, imigrant dintr-o ţară fostă comunistă. Şi care-l întâlneşte pe unul dintre idolii mamei sale, un celebru cântăreţ american. Îl acompaniază atunci când acesta îi va cânta o serenadă soţiei sale, în gondola aflată sub ferestre. E atât de frumoasă descrierea traseului făcut de gondolă. Are o delicateţe japoneză. Deşi deznodământul e cumva nefiresc, teatral. Să divorţezi la 60 de ani, gândind o revenire în forţă, pe scenă, în atenţia publicului, la braţul unei tinere, părăsind o iubire veche de 27 de ani şi în care mai crezi, asta mi se pare o prostie. Aş fi găsit alt final pentru povestea aceasta creionată cu atâta subtilitate încă de la început, ca o stampă.
Tags: albatros, ishiguro kazuo
Ne îndepărtăm când uităm. Când ne e greu împreună. Când uităm să ne uităm la celălalt. Avem iluzia că celălalt e o piedică în calea a… a ce? De fapt, nu e nevoie de îndepărtare, ci de o întoarcere un pic în sine, de regăsit resursa din sine cu cu care suntem în relaţie cu celălalt. Ne îndepărtăm când nu mai avem resurse, cu falsa idee că resursele se găsesc în afară. Ne îndepărtăm când devenim egoişti. Când celălalt nu mai e decât un mijloc de satisfacere a unei nevoi pe care nu poate şi nu trebuie s-o împlinească; iar atunci intervine plictiseala.
Trăită “cum trebuie”, această îndepărtare poate fi benefică.
chiar…o piedica in calea…a ce? de multe ori m-am intrebat asa…”falsa idee că resursele se găsesc în afară”…poate ca uneori e nevoie chiar de aceasta iluzie, nu stiu
e nevoie pentru că suntem nevolnici; că nu avem încredere; da, avem mare nevoie uneori.
Bună dimineaţa, Sorin!
buna dimineata…si eu, la cafea, dimineata, eram la tine pe blog, citind…blogul tau mirosea a sfirsit de noiembrie
de ceva vreme,probabil urmare a tratamentului pentru depresie, nu ma mai deranjeaza ca sunt singura,singura cu adevarat,nici macar o relatie superficiala…e bine sau rau?Eu cred ca nu e bine decat aparent , mi-e teama ca ma salbaticesc…viata e mai linistita , dar mult mai plata si mai insipida.
“oamenii sunt nişte păsări mari, bat din aripi deasupra oceanului căutând stâncile, cuibul cald la care revin mereu.”Ce frumos spus!
singuratatea, stii, salbaticeste, putin…
“te mai dai şi tu după ea, se mai dă şi ea după tine, aşa e în viaţă”.
probelma e ca, in majoritatea cuplurilor, unul cedeaza la infinit…sau pana la divort.
PS. stii, observ ca la tine pe blog am rabdare sa citesc totul. pana si virgula intra in raza mea vizuala. interesanta situatia, mi-am spus.
dar asta nu se vrea un compliment, era doar o simpla constatare…:)
multumesc frumos, oceania
Oamenii se despart sau ar trebui sa se desparta cand nu mai rezoneaza. Nu trebuie sa te temi de varsta.
Ai spus ca impreuna erau ca un cantec de chitara iar separat erau niste muribunzi.
Dar cand impreuna sunt ca un zdranganit de cutie de conserva picata pe scari imi pare mai cinstit sa fii un muribund simplu.
Nu cadea in capcana ca trairile interioare ale celui cazut in penibil sunt inferioare cuplului linistit. Fiecare sufera si se bucura pe limba lui indiferent cat de disonant gasesti tu asta, relativ la stereotipurile tale.
Realitatea este ce este, nu putem sa privim bunul dintr-o relatie si sa conchidem directia ce-a mai nimerita de actiune din alta.
Sunt de acord cu tine, in schimb, cand vine vorba de a infrunta necunoscutul orizontului.
Din El Zorab eu nu raman decat cu imaginea unui armasar injunghiat, cruzime peste care nu pot sa mai procesez nimic.
Ps: Vezi cat de diferite pot interpreta oamenii aceleasi lucruri.
Nu e frumos?
”Dar cand impreuna sunt ca un zdranganit de cutie de conserva picata pe scari imi pare mai cinstit sa fii un muribund simplu.” – da, indiscutabil, ai dreptate
;imaginea aceasta a ta, atit de prozaica si de sugestiva, spune totul…
E frumos, asa, sa poti privi diferit aceleasi lucruri
Îmi spunea cineva că cel mai greu în dragoste este atunci când ajunsă la sfârşit, la punctul final, nu îi mai rămân trei puncte suspensive…apoi începe singurătatea.
e interesanta expresia aceasta…gravitatea aceasta sententioasa…”apoi incepe singuratatea”…si la capatul ei, ce poate fi? ma intreb
Poate un nou alineat
siguranta ca un punct de sprijin, salbaticia felinei din tine, de fapt cam aberez,
, ma bag si eu in seama
”felina” din mine se bucura ca te bagi in seama, sisiphe…
ma intreb : are vreun rost sa citesti “punctuatiile” daca tot nu pricepi nimic ? ma gandesc asa .. e o kestie … de introspectie . cumva
“A fi singur înseamnă a fi liber.” …ei bine, eu cred ca a fi singur inseamna a fi singur si punct… pentru ca libertatea iti da posibilitatea de a pofti si de a-ti sustine pofta de a te insingura din cand in cand in mijlocul oamenilor fiind…
“De ce se îndepărtează oamenii ? Pentru că se plictisesc lângă celălalt, după o vreme. Pentru că nu mai regăsesc pasiunea de altădată. Pentru că iubirea s-a stins, a amuţit.” … ma gandesc ca se indeparteaza din lipsa de consistenta…dintr-o eroare tehnica a constructiei: pe un teren incert, incoerent, miscator, nu poti imagina mai nimic…si partea nefericita este ca nici nu te poti consola cu un final grandios (vezi-l pe zorba admirand dezastrul!)
“Ce bine sintetiza bunică-mea: te mai dai şi tu după ea, se mai dă şi ea după tine, aşa e în viaţă.:… bunica-mea practica “sa va ingaduiti si voi”…mi s-a parut cea mai teribila intelepciune:secretul longevitatii in orice consta in a ingadui, a te ingadui…altcineva spunea ’sa te-mperechezi’- sa fii pereche in pereche…
…si-apoi dragule, nimeni nu haiduceste pe scari din pricina de teama de amor…cel mult de frica de portarei
ce frumos si adinc e acest ”a te ingadui”, cu celalalt, cu tine insuti…multumesc, dry
multumesc
esti tare dragut 
asta este doar pentru tine
Eu vad izolarea in lumea interioara ca pe un refugiu temporar, o cazemata imaginara de care ai nevoie pentru a te regasi dupa un zbor lung si istovitor , presarat cu primejdii si iluzii sfaramate. Pentru a-ti trage suflul si a te umple cu optimism inainte de a te avanta din nou catre alte piscuri sau poate tot spre aceleasi dar cu altfel de ganduri.
Si eu imi amintesc deseori cuvinte ce suna melodios dar pe care din pacate nu am sansa de a le rosti pentru ca nu imi sunt necesare. Le impac repetandu-le in gand sau soptindu-le cand sunt doar eu cu mine ca sa nu dau de banuit ca am inceput sa vorbesc de una singura.
e o cazemata imaginara, desigur, acest refugiu interior…singuratatea ca teritoriu de trecere
hei! si eu visam sa sapam tunele prin zapada. and i still do.
ce dor mi-e de ierni adevarate…
sa stii ca era visul meu, dar nu ma supar ca si tu visezi acest vis…iernile adevarate nu vor mai veni, cu zapezile lor imperiale…
Lumea se înfăşoară în coconul ei diurn ca o silfidă în aşteptarea pânzelor serii.
Oamenii se îndepărtează când nu se mai regăsesc în apropierea celorlalţi. Au acest drept de a rupe punţile, de a păşi spre ceea ce îi face să fie ei înşişi.
A fi singur sau a fi în doi, înseamnă să alegi pentru tine.
Libertatea există în ambele cazuri, atunci când simţi că alegi ceea ce-ţi doreşti. Oamenii se pot însoţi frumos ca două păsări care zboară împreună, la fel cum pot zbura singuri.
Mi-a plăcut cum ai punctat că oamenii păşesc spre ceea ce îi face să fie ei înşişi.
Ne însoţim cu cineva pentru tot ceea ce este el/ea (defecte, calităţi) şi nu pentru ceea ce simţim noi că ar putea să devină lângă noi. Oamenii nu se schimbă niciodată în adâncime. Poate că devin maleabili la suprafaţă, dar structura lor interioară rămâne, în timp capătă amploare. Dacă vrem să-l schimbăm pe cel de lângă noi, înseamnă că, de fapt, vrem altceva, dar nu recunoaştem, nu suntem sinceri. Înseamnă că de dragul nostru, cel/cea de lângă, o să devină frustrat/ă.
Aia cu te mai dai tu după ea şi ea după tine, se referă la micile ajustări, de suprafaţă. Nu la fond. Aşa cred eu.
Au fost zăpezi din cele care ai visat tu. Maică-mea mi-a povestit că atunci când au născut-o, într-un noiembrie, au înregistrat-o cu două zile mai târziu, din cauza zăpezilor. Oamenii făcuseră tuneluri spre alimentară, vecini, şcoală. Curios cum presimţim ierni trecute, din dorinţa de a le primi din nou.
La 5 dimineaţa, Rint ar fi putut să-ţi răspundă acelaşi lucru. Pentru că erai liniştit şi-i păreai senin.
Dragostea ca o goană pe scări. Dragostea din capul scărilor. Sus. De unde priveşti liniştit, fără să ameţeşti. Oricât de straniu ar suna, dragostea e linişte. Vrei să sunăm la uşă şi să fugim?, devine Vrei să intri şi să te aşezi? – e deschis… Genţile noastre de şcolari din spate, s-au mutat demult înăuntrul nostru. Le ducem toată viaţa, pe ele şi pe cele noi; când le simţim greutatea, mergem un pic înclinaţi, dar poate fi şi de la vântul rece…
Cuvintele pe care nu le mai folosim din copilărie, sunt în noi. Poate de asta, uneori ni se întâmplă să ne exprimăm uşor – cu naturaleţea vârstei.