E noapte şi e frig, seniori
Mă gândeam zilele trecute, când am fost solicitat să scriu un comentariu pe marginea realităţii politice pentru un săptămânal, că nu am convingeri politice. Am convingeri artistice, religioase, orice fel de alte convingeri dar nu politice. Cei în portocaliu, ca şi cei în roşu sau în verde sau mov, mi se par la fel de înduioşători, de patetici. Fiecare are dreptatea sa. Şi fiecare ridicolul său. Şi fiecare egoismul său agresiv. Oamenii de pe stradă sau din faţa tv nu înţeleg că de fapt politica e ceva ce se întâmplă chiar peste capetele lor, în numele lor, în mod ipocrit şi manipulatoriu. Un fel de joc de băieţi mari, orgolioşi şi vociferanţi. Politica e un joc de imagini şi discursuri care vor să te ţină captiv pentru că din această capturare a ta se hrăneşte, aşa cum tu te hrăneşti din tribulaţiile ei mediatice. De luni de zile nu mă uit la tv. Dar aud la prânz sau seara tv de la ai mei, atunci când merg să-mi fac un ceai în bucătărie. Uneori mă mai uit la unul sau altul. Partizanatul e evident, chiar şi în cazul moderatorilor sau invitaţilor. Încet-încet toate astea dezbină, otrăvesc, formează din oameni batalioane opuse. Cea mai mare ’’realizare’’ a politicienilor şi televiziunilor în această perioadă e tocmai această operă dihotomică, de clivaj, de ruptură. Oamenii s-au despărţit în două tabere largi şi antagonice, iar între ei stă un cordon de jandarmi lucind din bastoanele de cauciuc. După asta vom auzi discursuri despre necesitatea solidarităţii sociale în faţa recesiunii, rostite în golul unei furii ce s-a stins, dar ale cărei ecouri vor rămâne.
Ieri, în anticariat, am recuperat un roman de M Sebastian, Femei. Şi un număr vechi din Caiete critice (1986) consacrat jurnalului ca literatură. Am văzut şi două volume de proză ale Anei Blandiana. Şi câteva romane bune. Ce titlu frumos la Laurenţiu Fulga: E noapte şi e frig, seniori. Deşi expresia e împrumutată, am uitat de la cine.
M-a întrebat cineva pe mess cu cine am votat. Şi aflând cu cine, s-a supărat foarte rău pe mine. Pentru că respectiva persoană era, politic vorbind, la antipod. Zadarnic i-am spus că de fapt votul e ceva personal, şi că discuţii de acest tip pe mess nu-şi au rostul, nici patimile politice. E absurd să te cerţi pe aşa ceva. Discuţia m-a întristat. O pun pe seama învrăjbirii de azi, a împărţirii lumii în pro şi contra. O prostie. Politica trebuie să ne intereseze când e locală şi e legislativă. Adică noi nu ne ducem niciodată la o şedinţă de consiliu local, unde se votează taxe, chestii ce ne privesc stradal, administrativ. Nici când se dezbat legi în parlament. Nici când e vreun seminar civic. Dar ne detestăm când e în joc fotoliul de la Cotroceni. Înţelegi? Plutim în vag şi ne încordăm, dar nu e cazul. Sunt de acord să ne certăm pe teme ce ţin de programa şcolară, iluminatul public, impozite, instituţii publice.
Aseară, la a doua proză de Ishiguro Kazuo, Fie ploaie, fie soare, am adormit la jumătate, încântat.
Venind vorba de recesiune, m-am amuzat citind pe net părerea premierului cum că deja am depăşit momentul 1 al crizei. Urmează momentul 2, până la 365 nici nu mai e mult. Politica asta isterică ne face mereu să uităm că trăim nu doar cu vorbe, ci cu bani. Iar banii îi face economia. Ori a noastră e în agonie. Sincer, nu prea mă interesează cine e preşedintele ţării, ci cum trăiesc, din ce trăiesc, ce taxe voi plăti, ce salariu am, ce credite pot face, cât costă aia şi ailaltă. Preşedintele mă reprezintă, nu trăieşte în locul meu. Îl votez şi gata. Aici se încheie problema dintre noi.
Dincolo de toate astea, vorbind cu oamenii, acceptăm parcă mai împăcaţi lipsa de entuziasm legată de apropierea sărbătorilor de iarnă. O atmosferă cenuşie învăluie oraşul. Spunem: da, domne, criza asta. Şi-mi amintesc de documentarele ce arătau oraşele după cel de al doilea război mondial, îndârjirea oamenilor de a reclădi totul. Chipurile lor erau dârze, bucuroase că trăiau în pace şi puteau reclădi totul. Toţi făceau asta. Legaţi. Solidari.
Ai dreptate, demult nu mai suntem solidari şi nu ne mai aşezăm pentru a reclădi împreună, ci mai degrabă fugim fiecare într-o altă direcţie cu bucăţile pe care am apucat să le luăm
din pacate…
Cand mai mergi prin anticariate, pls pls uita-te si dupa Tennessee Willliams, Teatru…Am reusit sa gasesc pe okazii un volum cu 3 piese, dar au mai ramas celelalte, Pisica pe acoperisul fierbinte, Un Tramvai…Chiar si in engleza daca sunt, este ok.
Salutari dintr-un Bucuresti posomorat, incordat, gri…
ma uit, atent, promit…imi placea o piesa, trenul care aduce laptele in zori…multumesc de salutari