decembrie 2007
Tocmai am terminat de citit, deşi cam în fugă, trântit pe canapeaua mea portocalie, un roman francez, Visătorii, de Gilbert Adair.

Surâsul ei moale, stingher e plăcut totuşi, dar nu mă hrăneşte prea mult. Desigur aşteaptă ce aştept şi eu şi încă 2 milioane de fiinţe bezmetice şi rătăcite în propria noapte polară: dragoste.

decembrie 2008
acum trebuie să spăl vasele rămase de ieri în chiuvetă. Cel mai mult mi-ar plăcea să fac o croazieră de câteva săptămâni pe mare. să vină moşul şi să zică: băi, fraiere, uite un bilet super, pleci. Uau, ar fi un moş adevărat

mă întrebam zilele astea stând în cadă dacă mai pot învăţa dacă mai e posibil asta să mă aşez temeinic asupra unui lucru şi ce puii mei fac? stagnez de ce nu mă perfecţionez profesional? sau cultural cumva ar trebui să-mi fac un program ceva de lucru cu mine

decembrie, a.c.

Sunt îngrozitor de leneş. Evit marile responsabilităţi: să creşti un copil, să faci carieră sau ceva important. Îi privesc pe cei ce fac aceste lucruri cu detaşare. Suntem, totuşi, specii diferite. Probabil că îi respect, dar nu sunt sigur. Mi-ar fi plăcut să fiu medic. Mi-am ratat vocaţia descoperită abia după ce am absolvit filosofia. Are dreptate Pascal: omul e un ghem.

Dacă mă gândesc la viitor mi se face, brusc, somn. Din cauza presiunii. Viitorul e ceva care cere mereu ceva: încordare, atenţie, preocupare, responsabilitate. Mi-ar plăcea să fie doar un prezent continuu. O zi de duminică, fără capăt. Adică lentoare.

Mă uitam aseară prin vechile notaţii. Zilele au curs, nestăvilit. Am adormit citind a treia povestire din Nocturnele lui Kazuo Ishiguro.

Mă simt totuşi puternic. Corpul meu învăluie ca o sferă un trup ce-şi regăseşte vigoarea. Stau închis în sfera lui de senzaţii şi gânduri, de inefabile, de rulaj lent între trecut şi prezent. Viitorul e o iluzie alertă.