În timp ce desfăceam coaja portocalei în petale de nufăr mă gândeam ce puternică şi neaşteptată e tipologia maternă la mai toţi tipii pe care i-am citit în ultima vreme, în ultimii ani, de fapt. Figura mamei – magică, obsesivă. Fascinaţia ei e zidită în straturile cele mai profunde ale fiinţei noastre.

Am terminat destul de repede Istoria calviţiei mele. Cam în trei zile. De departe cel mai pregnant, cel mai bine conturat personaj e mama lui Marek van der Jagt. Nu am mai întâlnit un asemenea personaj de la doamna Mancini din Sufocarea lui Palahniuck. Constance van der Jagt e pur şi simplu remarcabilă. Trage cu pistolul în lustră într-o criză de nervi. Are mulţi amanţi. E atât de … absentă din rolul clasic de mamă. E totalmente atipică.

Aşez cu atenţie cojile portocalei într-un vas cu picior, verde-auriu. Îmi amintesc că l-am cumpărat acum doi ani dintr-un magazin cochet, micuţ, care între timp s-a închis. Îmi amintesc că existau acolo piese de mobilier din lemn de cireş, vase de ceramică şi lemn, statuete. Îmi plăcea să mă plimb prin acel spaţiu viu disputat de culori, arome şi texturi. Obişnuiam să păstrez în el diverse mărunţişuri. Monezi. Cochilii. Pietre de brichetă. Chei. Nimicuri.

În urmă cu două nopţi s-a oprit lumina pentru o oră şi am privit o vreme pe fereastră cerul clar şi rece al iernii. Stelele. Le privesc atât de rar. Atunci îmi păreau reci şi mici, ca nişte ochi de lynx deschişi în frunzişul întunecat. Şi mi-am amintit de expresia aceea din Ghepardul. Şi pentru o clipă l-am văzut din nou pe Principe, am văzut acel gest tăcut şi grav de a privi cerul nopţii. Îmi place şi acum felul în care el înţelegea şi privea lucrurile, lumea.

Sub fragranţa cojii de portocală îmi imaginam scrisul ca pe un gest rar, parcimonios, ritualic. Să scrii doar atunci când Expresia a devenit în tine ca un vin licoros, sinuos, bogat şi greu în arome. Să scrii din peniţă, aşezat deasupra foilor de hârtie, stăpânit de foşnetul lor straniu. Să scrii pentru tine, pentru larii şi penaţii casei tale, retras din larma unei lumi devenită diformă, devenită haos şi cenuşă. Să scrii sub Lume, în subteranele ei, retras sub coaja ei lucioasă, ca o pulpă de fruct.

Nu simt nevoia să fac nici un bilanţ. Mi se pare cumva iluzoriu să faci asta. Să aduni, scazi, să tragi linie. Mi se pare imposibil să faci acest lucru. Căci viaţa nu mi se pare deloc etapizată, segmentată pe logica severă a cronologiei, prinsă-n termene clare, luni, ani, zile. Cronologia e o chestiune de iluzie şi organizare, dar nu are neapărat relevanţă în profunzimi. Există în noi un timp interior iar metafora lui poate fi acvatică sau muzicală sau de aer, fiecare o poate simţi şi defini diferit, unic.

22-23 decembrie

După ce am vărsat apă pe laptop, din neatenţie, trei zile nu a bătut din 7 taste: Q,W,E, R,U,I,O. Restul mergeau la fel de bine ca înainte, doar că fără vocale nimic nu se leagă. Degeaba am încercat remedii naturiste gen uscatul cu foenul. Până la urmă a trebuit să-l duc la service să-i schimbe tastatura. Alţi bani, altă distracţie.

M-am ataşat de acest laptop într-un fel straniu. În el e o întreagă lume pe care o simt cel mai aproape: filmele mele, muzica mea, fotografiile, textele mele. Laptopul e un fel de insulă.

Mă amuz amintindu-mi de laptopul unui tip: pe desktop are şi acum fotografia unei tipe voluptoase, cu sânii mari, dezgoliţi, ofensivi, într-o poziţie mai mult decât explicită. Acelaşi desktop e plin de fel şi fel de fişiere şi scurtături, obositor ca o vitrină de magazin universal. Desktopul meu e simplu, auster, albastru. Ikonurile sunt ordonate în stânga, cât mai puţine.

Tipele gen leoaică sexoasă nu m-au interesat niciodată. Sânii ar trebui să stea la locul lor, abia să le ghiceşti contururile. Am văzut nu de mult o tipă cu un decolteu larg, cu sânii cambraţi în faţă, în evidenţă, opulenţi. Intenţionat o făcea. Apoi se va mira că e tot singură şi neînţeleasă şi că nici un bărbat nu o va iubi înainte de a o dori. Dar nu mai apuci să-i vezi nici ochii, nici expresia chipului care e a sufletului odată ce te hipnotizează aceşti sâni mari, ’’traşi’’ în faţă, daţi pe vizibil, ca un fel de scut senzual.

Acum mulţi ani aveam  maşină de scris, mecanică. Uneori mai visez braţele acelea metalice bătând ritmic, adâncind literele în corpul inocent al colii. Tastele laptopului au o silenţiozitate de gheişă.

Am privit o fată care se aşezase obosită, pe un scaun. Privea în gol. Purta un flanel pe gât. Nu era foarte frumoasă. Era ok, drăguţă. Dar ochii ei trişti o făceau, atunci, frumoasă,  aparte. Pur şi simplu te făcea să te apropii şi să cauţi să o amuzi, să o protejezi  cumva.

Filme, zilele acestea: Scoop. Îmi plac filmele cu (de) Woody Allen. Dar pe acesta nu-l găsesc prea reuşit. Sideway. Un film interesant, bine jucat. Dar previzibil. Red Cliff (Chi bi). Frumos, spectaculos. Şi Avatar, de care am zis că mi-a plăcut. Deşi povestea e clişeistică. De fapt cred că şi regizorii ştiu ce e clişeistic sau nu. Opoziţia bine-rău, cu victoria finală a binelui, prinde la public, umple sălile. Un film problematizant, ieşit din clişee, se poate îndepărta de comercial. Oamenii plătesc ca să vadă o poveste frumoasă şi emoţionantă, spectaculoasă în desfăşurarea ei scenică dar simplă în semnificaţii.

Am împodobit bradul. E mic. Aşezat într-un colţ al camerei. Globuri argintii. Şi două mai colore. Fără instalaţie. Am încercat să o repar. Avea un fir desprins. Trebuia să fie simplu. Nu am reuşit. Sper să îi placă lui G, care vine mâine, acest minibrad uşor auster.

Aş minţi să spun că sunt traversat de vreo efuziune a sărbătorilor de iarnă. Nu sunt. Ceva s-a schimbat, fundamental … O anumită ordine a lucrurilor ştiute s-a destrămat, şi asta definitiv. Nu mă mai pot întoarce la cel care eram acum 2 ani, când căutam în pieţe brad, făceam cumpărături peste cumpărături, cadouri, şi ne bucuram de atmosfera aceea caldă, confortabilă, în care instalaţia lumina din beculeţele ei albastre, clip-clip-clip până după anul nou. Nici dacă aş vrea, nu aş reuşi.

Colindele nu-mi spun nimic. Nu mă emoţionează. Oamenii care se înghesuie prin magazine mă obosesc. Ne obosim reciproc. Parcă trăim cu toţii o angoasă a căutării cu orice preţ a bucuriei, sau aşa am impresia. Pe străzi e doar vânzoleală, nervi din cauza alunecuşului şi nămeţilor de pe trotuare şi a preţurilor.

Bieţii vânzători de sorcove, aşteptând în picioare, în ger. Bând uneori o cafea în pahare de plastic. Sorcovele au culori palide, de hârtie.

Doamna din piaţă, de la care iau mere galbene. Ne-am urat sărbători fericite. A sunat cald şi simplu.

Brânza e în continuare foarte scumpă. Sau aşa mi se pare. Am gustat vreo 4 feluri până să aleg ceva.

Ieri am căutat cadouri pentru toţi. Azi îmi caut cadou pentru mine. Mi-am pus la dispoziţie această zi în care să fac asta.

Foc. Recitesc ultima parte a Jurnalului lui Anais Nin. Câteva pagini, seara, înainte de somn. Prima dată l-am citit imediat după Henry şi June, dar mult prea în fugă, superficial. Pendularea ei alertă, ameţitoare între Rank, Miller, Hugh.

E frumos filmul Avatar. Pentru că alienii sunt frumoşi. De fapt sunt absolut superbi. Atletici, monumentali, albaştrii, desăvârşiţi. Zboară pe păsări dinosaur. Trăiesc într-o junglă în care noaptea unele plante luminează. Au credinţă. Luptă laolaltă cu animalele împotriva oamenilor. Pentru a-şi apăra planeta lor magică, profundă, încântătoare. Oamenii sunt evident urâţi. Oameni invazie. Oameni lăcustă. Cu rare excepţii. Noi ne-am distrus singuri planeta. Cândva era şi ea magică, profundă, încântătoare. Acum e pe măsura noastră.  Zeii ei s-au ascuns, s-au refugiat în adâncuri.

duc atent paharul spre buze răsfoind paginile cărţii în vreme ce cassandra wilson cîntă black orpheus

Am primit La sud de graniţă, la vest de soare de la G. Şi am citit-o lent, fără grabă, lăsînd cumva povestea să se aşeze, în imaginile ei de lume imaginară ce provoacă şi e provocată de lumea reală, lumea aceasta stranie şi fascinantă, de neînţeles uneori, a relaţiilor şi sentimentelor ce ne leagă şi ne despart şi ne poartă în iureşul lor, în rumoarea lor neobosită. Mi-a plăcut faptul că a ales această carte pentru mine, ştiind că o să-mi placă, ştiind că voi sta puţin pe gînduri la finalul ei, în pauzele de lectură. Şi mie îmi place să fac acest lucru: să dăruiesc o carte şi să pîndesc reacţiile. Îl simţi pe celălalt lăsîndu-se plăcerii lecturii.  Se naşte un fel de complicitate, poate chiar un fel de tandreţe.

Iubirea, la12 ani. Pînă atunci. Căci atunci, cum spunea C Peguy, jocurile sunt făcute, structurile sufletului se configurează. Eşti ceea ce ai fost pînă la 12 ani. Eşti felul în care ai simţit lumea pînă la această vîrstă, cu prospeţimea şi inocenţa ei fremătătoare.

Citind povestea, mi-am dat seama că înţeleg pînă la urmă foarte bine obsesia lui Hajime pentru Shimamoto, fata pe care o iubea atunci, la 12 ani. Cînd eşti copil iubeşti cumva profund şi definitiv. Iubeşti pentru totdeauna. Pe palimpsestul inimii tale e scrisă această iubire veche, îndelungată, de o puritate desăvîrşită. Şi peste care scrii alte iubiri, mereu. Dar ştii bine că scrii peste textul acela iniţial, magic şi vechi, primordial, ca şi cum el le-ar susţine, le-ar contura pe toate celelalte, toate textele  inimii tale.

Căci iubirea este totdeauna un fel de iluzorie uitare şi o re-scriere. Un haiku acoperind cu fâlfâitul său de fluture, alt fâlfâit de fluture.

Iubim pentru că putem uita, pentru că ne putem lăsa în urmă.

Nu am putut-o uita niciodată pe Di. Chipul ei negricios, de copil. Ochii, şi buzele, şi felul în care, gîndindu-mă la ea, iubind-o, simţeam cum lumea se amplifică, şi se avîntă ca flăcările unui foc în deşert. Acest gust straniu şi arzător al lumii îl am de la ea, de la noi, de atunci, încă de pe vremea cînd aşteptam să intrăm împreună la cinematograf.

M-am gîndit de multe ori cum este ea acum. Nu ştiu dacă am dorit-o vreodată cu adevărat. Oricum, nu cu dorinţa de acum. Nu cu dorinţa oarbă, orbitoare, încleştată. Cu o altfel de dorinţă, poate. Să o ţin de mînă. Să îi privesc ochii, lumina lor unică. E doar dorinţa de a continua acel joc de copii

Cîte femei pot fi în inima unui bărbat? Cîte pot aştepta acolo, în imperiul ascuns al inimii? Şi oare cîţi bărbaţi pot fi în inima unei femei?

Ce înseamnă de ajuns în iubire? Ce înseamnă totul? Ce înseamnă a te regăsi? A fi întreg? Ce înseamnă toate aceste cuvinte pe care ni le spunem mereu şi mereu?