în lumea silenţioasă a peştelui spadă
Plutim de zile întregi.
Noi suntem bine. Acel bine redus şi relativ pe care îl putem avea când tu eşti pe mare. Copiii noştri cresc cu o rapiditate care-mi dă fiori. Se transformă în doi mici războinici, puternici şi serioşi ca şi tatăl lor. Uneori, când îmi este greu, ei mă strâng în braţe şi-mi spun că nu va fi mult până vei reveni. Ştii că sunt o femeie simplă. Că-mi place să fac seara plăcinte în foi fine pe care ei doi le mănâncă hulpav, aproape fierbinţi. Îmi măsor paşii în casă după legănarea vasului tău. Îi simt asprimea, tumultul şi hotărârea. Te observ de aici, prin ocheanul dragostei, cum stai pe punte, gânditor, încruntat şi frumos, aşa cum niciun bărbat al mării nu poate fi.
Zilele îmi trec greu, rutinate şi prinse printre nenumăratele treburi ale casei. Băieţii au nevoie de tot mai multe lucruri. Iar seara, în jurul focul şi-a pâinii calde, mă roagă mereu să le povestesc despre tine, despre furtunile, hărţile şi vitejiile tale. Le-am spus mereu cât de puternic şi de neînfricat e tatăl lor. Prin câte oceane şi adâncuri şi răni ai trecut. Rămânând neclintit, ca o stâncă, statornic în iubirea şi grija ce ne-o porţi de-acolo, din cabina ta, aplecat asupra hărţilor.
Îţi simt neliniştea, ştii? Valurile de nisip din jurul casei noastre îmi foşnesc mereu în gânduri, aducându-mi aminte de puţinele luni pe care-am reuşit să le petrecem împreună de când ne iubim. Dar au fost atât de aparte, nu-i aşa? Îmi e dor să-ţi aud paşii, să-ţi pregătesc mâncarea, să te ascult la masă cum povesteşti despre apele şi durerile pe care le poartă în ele. Tu păstrezi în tine lumea aceasta neştiută de mulţi a insulelor, a distanţelor nesfârşite închise în tuburile lor de argint şi mi-o dezvălui mie, care nu sunt decât o biată soţie de om minunat al mării. Cât te iubesc pentru asta. Să nu cobori niciodată prea în adânc, mă auzi?
Atunci când ai să oboseşti, când mâinile tale vor tremura deasupra hărţilor, când aproape că vei uita să-mi mângâi chipul în gând înainte de-a adormi, să vii acasă. Să vii aici, lângă mine, să petrecem zilele rămase împreună, ca doi prieteni vechi care-şi vorbesc din priviri şi atingeri. Mi-ai lipsit atât anul acesta. Mie, băieţilor. Avem nevoie de un bărbat în casă. Şi nu de orice bărbat. De omul acesta aspru şi cald şi corect care eşti tu. Ştiu cât iubeşti marea. Am respectat acest lucru şi te-am iubit şi mai mult pentru dragostea ce văd că i-o porţi. Noi însă vom fi aici, mereu aşteptându-te, mereu cu un tacâm şi-o farfurie în plus la masă pentru că sperăm în fiecare zi să te întorci. Aşteptarea e o hartă nesfârşită, dragul meu. Nu poţi măsura distanţele, bucuriile şi amărăciunile aşteptării. Ele sunt închise în tuburile lor opace, fără strălucirea argintului. Sunt închise într-o casă simplă, de lemn, în patul din care lipseşte cineva, în podeaua în care nu se aud decât cele trei perechi de picioare. E minunată marea, ştiu asta. Dar prezenţa ta nu ar putea-o înlocui perlele strălucitoare ale scoicilor şi nici nestematele de pe fundul oceanului.
Sunt o femeie simplă, ştii asta. Ceea ce ne face familia fericită este venirea ta, zâmbetul obosit cu care intri pe uşă, aplecându-ţi capul să ne săruţi, mirosul de sare şi freamătul mărilor pe care îl aduci cu tine. Te îmbrăţişez acum, în lumina firavă a lămpii la care citeşti, cu inima strânsă de dor, aşteptând.”
Anca, pornind de aici
frumos,frumos,frumos.un adevarat tablou pictat de un pictor iscusit.
pictor? mmm, imi place
brrr …cam frig aici la…poluri ….
:)
” eu imi apar saracia si nevoile si neamul ”
de ce nu faci focul??
focul? hm, sunt obisnuit cu frigul
mi-ar placea asa mult sa citesc si raspunsul
“Dragul meu…”
o sa-l inventez eu… zilele astea si-l pun pentru tine aici daca-mi permite Sorin.
sigur ca iti voi permite acest lucru, si voi fi onorat sa fac acest lucru
poate ca intr-o zi o sa va citesc si scrisorile ei…
Dragul meu,
În dimineaţa asta răcoroasă, am coborât spre port. Încălţările mele uşoare păşeau pe strada pietruită cu atenţia cuvenită celor care trecuseră înaintea mea. M-am oprit şi mi le-am scos, simţeam nevoia să ating cu tălpile mele goale, urmele acestea, printre care s-au amestecat şi paşii tăi.
Am mers pe lângă căsuţele albe, privindu-le tăcerea chitită, îmbrăţişate tandru de razele unui soare tomnatic. Mi-am potrivit eşarfa la gât şi ţi-am găsit atingerea caldă a mâinii drepte, pe linia gâtului meu. Bucuria întoarcerii va fi simplă, în cuvinte scurte: Mi-a fost dor de tine.
În port, pescarii îşi aruncaseră plasele lângă ţărm. Câţiva îşi frecau palmele îngheţate şi vorbeau despre stelele pe care le văzuseră noaptea trecută, că vor avea noroc la peşte. Le văzusem şi eu, le rugasem şoptit să-ţi vegheze întunericul când ieşi pe punte şi asculţi somnul agitat al marinarilor. Când îţi intru în vise şi mă lipesc de tine cu trupul meu cald. M-am aşezat mai departe de ei şi mă gândeam cum îţi petreci întreaga zi, în cabina ta de secund, aplecat asupra hărţilor vechi şi cum măsori distanţele până la cea mai apropiată insulă.
Închid ochii şi îţi netezesc fruntea cu buzele mele, prinse de vânt.
Pluteşti de zile întregi. Pe suprafeţe plane, indiferente, de un verde întunecat. Sunt zile care te prind în derularea lor mecanică. Altele aduc încleştarea cu marea, urletele căpitanului şi ale echipajului, valurile care pătrund furioase ca nişte oameni mânioşi pe curgerea timpului.
Suntem nişte corăbii cu pânzele pieptului umflate care străbat întinderile, căutându-şi portul.
Nu mi-e teamă nicio secundă că n-ai să te întorci. Ai harta mea în tine.
ai spus frumos: ”Suntem nişte corăbii cu pânzele pieptului umflate care străbat întinderile, căutându-şi portul.”
Eu am citit-o de vreo trei ori.
multumesc
Ah, ok, nu mai are rost
eu cred ca are rost
De scris scriam oricum
. O sa-ti trimit pe mail.
Scrisul are mereu rost şi încă unul foarte mare. Cu cât mai multe scrisori, cu atât mai bine.
Anca, eu am scris-o ieri noapte, n-am văzut comentariul tău, pentru că Sorin nu acceptase încă, toate comentariile.
Îmi amintesc acum că am citit şi Scrisorile tale imaginare care s-au născut dintr-o altă postare a lui Sorin şi mi-au plăcut. Şi mi-a mai plăcut mult încă o poezie de-a ta, de pe blogul tău, la care cred că ţi-am şi comentat.
Să nu mai spui niciodată că nu mai are rost. Scrisul este important, pentru tine şi pentru cei cu care te întâlneşti prin el. Întotdeauna.
pe-ale mele (scrisorile) in niciun caz, nu au valoare literara
scrisorile tale, pe care chiar azi, poate intimplator, le am atins cautind ceva sau altceva, au valoarea lor si doar a lor, sentimentala, desigur
Zvarluga, dar tu ai scris foarte frumos si am spus ca nu are rost sa mai scriu -aici- doar pentru ca evergreen a primit deja raspunsul pe care il astepta si e foarte reusit.
Eu de scris o voi face oricum pentru ca este in mine si o fac, in primul rand, tot pentru mine. Abia apoi sper sa trezeasca ceva in altii.
[...] Anca, pornind de aici [...]