Da.

Într-o zi o să închidem totul. Trupurile noastre îşi vor coborî tăcerile. Singurătăţile îşi vor atinge contururile. Umbre mute în cuştile temnicerului indiferent.

Dar mai e până la marginea oraşului.
Am auzit o poveste despre o pereche care n-a putut fi despărţită. Vameşul tăcerii nu i-a putut separa. I-a trecut aşa, împreună. Cică sunt o companie încântătoare, pentru ceilalţi. Poezie, proză şi eseistică, auzi! Era şi cazul, că peisajul cu toate speciile genului dramatic, devenise oarecum, prozaic. Artişti! Bine, ei au fost şi foarte şmceheri, l-au plătit regeşte, pe vameş. Cu un ban adus tocmai din Africa, inscripţionat în relief cu semnele mistice ale unui trib vechi, cu bărbaţi cu pielea lucioasă şi femei cu braţele prinse, în brăţări din fildeş. Şi i-au mai dat o scoică dantelată, cu margini portocalii şi albe, în care vameşul ascultă pe furiş, Marea Mediterană, că i s-a cam luat de Styx.

Când eram eu mai mică de-atât, am fost la cinema şi am văzut Din iad – Jack Spintecătorul, cu Johnny Depp. Faza în care punea bănuţi pe ochii morţilor, mi-a strâns într-un mod trist şi amar, inima, deşi eu ştiam de mult timp despre acest obicei vechi, de a plăti, ca să treci dincolo sau ca să ai cărările descurcate, se mai spune la noi.

Postarea asta este profund umană. Are un soi de tristeţe senină, amăruie care te face să vibrezi până în adâncuri. Uneori mă gândesc eu că vine din melancolia începutului, a naşterii noastre. A drumului parcurs, cu toate elegiile lui, vesele şi triste opriri. Însă înaintea ultimei opriri, se adună toată călătoria. Poate părea mult sau puţin, dar este tot ceea ce avem. Fiecare dintre noi.