jurnal.stele opuse
Ei doi (Michel Houellebecq, Bernard Henri-Levy ) cad de acord că Celine e un mare romancier fără geniu, ceea ce nu mi-a sunat prea corect, eu păstrându-mi cultul pentru el. Deşi sunt de acord (de parcă ar conta, mă rog) că după Călătorie la capătul nopţii, Celine e altfel, diferit, ca un scrâşnet pe pavaj. Moarte pe credit, Nord, De la un castel la altul, Rigodon – sunt cu totul altceva decât Călătorie, se simte. Mai ales în De la…unde miza personală, frustrările, rănile,umilinţele izbucnesc. Ei doi zic că totuşi geniul celinian se regăseşte în pamfletele sale, pe care nu le-am citit.
Toţi suntem decăzuţi
stiu, e ceva adinc si poate ireversibil in ceea ce spui si la care consimt; cu totii suntem consecinta Caderii
Hmm, politica enervează şi oboseşte… eu şi politica scriem definiţia dreptelor paralele – deci, am intuiţie
De citit, mi-am notat: corespondenţa franţuzilor şi Celine. Imagine vizuală: măsor timpul în cărţi, zilele ca nişte fişe risipite în sertarul gândurilor; din când în când mă concediază pentru dezordine, mă trimite în sala de lectură unde se ascultă şi muzică – să mă adun dintre rafturi – memorie selectivă, memorie afectivă, voluntară, involuntară… n-ar fi trebuit să fie puse în ordine alfabetică?
Cu plăcere. Mă bucur că nu te-ai gândit. De fapt, nici nu aveai cum să ştii cum o să treacă prin mine. Tu doar ai scris.
Când scriu despre o carte, nu citesc alte cronici înainte. Îmi place să fim doar noi: eu şi cartea. S-o ascult cu atenţie. Să-i simt modulaţiile. Un blues în doi. Şi apoi să cânt eu dansul aşa cum îmi vine, cu vocea mea care şi în cealaltă tinereţe – mai crudă, tot a doua a fost, chiar dacă n-a fumat niciodată şi nici acum.
Cel mai mult mă bucur când văd că recenziile descoperă fiecare, altceva despre aceeaşi carte. Pentru mine asta e izbânda cărţii, se adună provocându-l pe cititor să meargă până în adâncul său. Se îmbogăţesc împreună, unul prin celălalt.
E un lucru bun dacă a înfierat-o cu ardoare. Înseamnă că l-a încercat o trăire intensă. Nu e deloc puţin. Părintele J ar putea înţelege că fiecare om e un sfâşiat şi că în el sunt foarte mulţi care-l fac fărâme; să-l mai citească şi pe Ionesco – oricând poate fi recitit, mereu ne scapă câte ceva. Toată viaţa noastră suntem traşi de bucăţile astea, ca să ne întregim. Devenim continuu. Nu are cum să fie tot ce scriem, la fel. Doar dacă am fi o maşinărie programată la marele fix. (Dar, chiar şi pe maşinării, cine le programează?!) E firesc să te plictiseşti de ce ai scris. La fel de firesc e să începi altceva, pentru că-ţi place să vezi care e gustul ideilor din tine. Idei care se strâng înăuntru din tot ce treci prin tine: oameni, străzi, ploi,… Nu poţi să le laşi acolo, în tine, ca pe nişte copii ghemuiţi, cu genunchii strânşi, le dai drumul să se mişte, să respire în voie, să vorbească.
Da, toamna e în plina ei splendoare taciturnă. Ne umplem cu ea, ascultând-o.
ai pus si cohen,the future, melodia aceasta a lui ca un substrat al cronicii tale,ca o atmosfera propice ei, si nu numai ei, ceea ce mi-a placut foarte mult, aceasta punere in scena a gindului, plus sunetele toamnei de care ne umplem fiecare in felul sau…
”pentru că-ţi place să vezi care e gustul ideilor din tine. Idei care se strâng înăuntru din tot ce treci prin tine: oameni, străzi, ploi ” e adevarat ce spui, si subtil, si iti multumesc