furia acestei lumi dezvrăjite
3 octombrie
Ploaia. În goana taxiului privesc oraşul. Ne hrănim unul din apatia celuilat. De fiecare dată când mă întâlnesc cu M mă întreabă cam aceleaşi lucruri.Deja ştiu şi ce răspunsuri urmează, după cum ştiu şi privirile acelea ce caută să înţeleagă ceva, dincolo de formalismul meu. Probabil că îi par un animal straniu, exotic, de neînţeles. Dar nu am considerat niciodată că merită să-mi bat capul cu asta.
M-am fâţâit printre sacouri şi cămăşi. Am probat câteva privind cu coada ochiului o tipă ieşită din cabină să-şi consulte prietena. Avea un aer nesigur şi glezne puternice.
De luni de zile nu mai citesc ziare. Şi nici la tv nu stau. Privesc lumea de sus, de pe deal, trântit în iarbă, ascuns în iarbă. Îi aud uneori vuietul surd, tropăitul nervos, scrâşnetul. Dar ceea ce mă preocupă cu adevărat e doar lumea mea, oricât de naiv sau atins de idealism pare ceea ce spun. Din fericire îmi pot apăra această lume a mea, acest timp personal. Nu-s constrâns să fac nimic care să nu semene cu mine însumi. Pot sta sus pe deal, trântit în iarbă.
În toţi anii în care am muncit şi am activat alert în câmpul social am fost purtat de o filozofie greşită. Mă gândeam că poţi ordona în haosul acestei lumi.Că poţi face corect lucrurile.Şi că există un Bine ce trebuie urmărit şi care poate fi impus. Acum îmi dau seama că greşeam, că lumea e congenital (şi din clară perspectivă teologică e la fel) predispusă la haos, la dezordine, că nu poate scăpa Decăderii.
Tot ceea ce poţi face, la modul onorabil, e să stai pe margine şi să-i descrii, în haiku, amurgul zgomotos şi crud.
Eu am ales să privesc de pe deal, trântit în iarbă.Să contemplu, fără iluzii şi entuziasme, furia acestei lumi dezvrăjite.
Voi fi împlinit abia când voi reuşi să exprim această lume interioară, sunetele ei de monezi scăpate pe treptele de piatră. Chipurile nocturne. Visele. Braţele albe plonjând în dogoarea neasemuită a dragostei. Durerea de a pierde şi de a regăsi. Mâna ce trece peste umărul ei micuţ, rotund. Peste coapsele ei adormite. Buzele ce sorb vinul sau strâng ţigara cu nervozitate. Străzile întunecate şi luminile plăpânde de la ferestre. Nisipul umed în care tălpile se adâncesc. Muzica aceasta înceată, melanholia ei.
.
“De luni de zile nu mai citesc ziare. Şi nici la tv nu stau. Privesc lumea de sus, de pe deal, trântit în iarbă, ascuns în iarbă. Îi aud uneori vuietul surd, tropăitul nervos, scrâşnetul. Dar ceea ce mă preocupă cu adevărat e doar lumea mea, oricât de naiv sau atins de idealism pare ceea ce spun. Din fericire îmi pot apăra această lume a mea, acest timp personal. Nu-s constrâns să fac nimic care să nu semene cu mine însumi. Pot sta sus pe deal, trântit în iarbă.”
Daca m-ar intreba cineva de ce esti la mine in blogroll i-as da pasajul asta sa-l citeasca. E fantastic sa gasesti oameni in care sa te poti oglindi uneori doar asa cum o poti face uitandu-te in tine.
Ce ma-ntristeaza e ca eu n-am sa reusesc curand sa nu ridic privirea de dupa firele de iarba ori sa nu privesc manioasa catre valea refuzata ori care ma refuza. Radacinile mele sunt inca si acolo, n-am cum sa plec fara a ma trada.
Dincolo de neputinte, multam fain pentru textul asta.
Si eu iti multumesc pentru cuvintele tale. Imi prind bine.E linistitor cind simti un ecou, cind te regasesti cu cineva, intr-o imagine sau alta
[...] “De luni de zile nu mai citesc ziare. Şi nici la tv nu stau. Privesc lumea de sus, de pe deal, trân…” [...]
sunt flatat, multumesc
cu drag
Iaca de-aia nu mai are lumea vraja fi’nca e unii care se uita dupa gleznele altora si mai e si laudati pentru asta. Breee s-a-ntors lumea cu capu-n iarba.
brightie, scriitorii nu trebuie crezuti
scriitorii e si ei fiinte, au slabiciuni, ticuri etc
tipicaruleeee. ai noroc ca tin la tine
@anca
depinde
da, depinde. unora le acorzi circumstante atenuante fiindca-ti plac
@anca
adica tu crezi ca sorin are nevoie de circumstante atenuante in textul asta?
pai eu vorbeam de a-i crede a nu-i crede nu de valoarea textului, offf
Frumos la matale pe deal, mai fac şi eu din când în când un astfel de exerciţiu de imaginaţie, dar, de fiecare dată, trebuie să cobor în vale, pentru a lua haosul în piept.
uneori mai cobor si eu in sat
eu cred ca, daca la un moment dat nu te-ai fi amestecat si tu in valtoarea irationala a acestei lumi, acum nu ai putea-o intelege la fel de bine, de dupa firele tale de iarba…”greseala” poate ca a fost doar o experienta, una esentiala, atata timp cat ai tras din ea niste concluzii ce te-au schimbat.
acolo sus pe deal si eu ma simt cel mai bine. iarba insa trebuie sa fie inalta pentru ca multii ani de zbucium mi-au ascutit simturile si de dupa iarba inca mai razbat multe amintiri nedorite si probleme noi.
cu implinirea insa nu stiu. personal nu mai vreau nimic, nici macar sa fiu inteles.
stiu sentimentul, chiar prea bine