”Cel ce vede decadenţa lumii…”

de NICOLAE COANDE

Unul dintre cei mai profesionişti prozatori ai momentului este, şi nu doar în Oltenia, Sorin Delaskela. Prozatorul de la Severin este autorul unui excelent metaroman, „Abisex“, publicat în 2007, foarte bine primit de critica literară. Anul acesta, Sorin Delaskela revine cu o culegere de proză, în care păstrează gustul pentru amănunt, de regulă sordid, care domină existenţele mediocre ale unor rataţi sau pur şi simplu disperaţi în faţa vieţii. Tema lui Delaskela este ratarea, în toate nuanţele ei ascunse în pliurile unei existenţe mediocre, prăfuite, surprinse cu un ochi de pictor al deriziunii. Ratarea unei vieţi, ca şi ratarea unei mari iubiri, iată ce-l preocupă pe naratorul din cele 30 de povestiri ale culgerii apărute la „Brumar“. Eul său gidian răzbeşte cu forţă din toate încheieturile textelor din această culegere de proze scurte, după cum altădată mi se păruse că Delaskela (adică Sorin Vidan, pentru cei care îi cunosc activitatea de eseist) este un demn urmaş al lui Anton Holban, deşi putem sesiza influenţe străine, generate de lecturile cărţilor unor Charles Bukovski sau Leo Cohen, autori pe care prozatorul severinean îi preţuieşte în mod deosebit.

„Noaptea pisicilor lungi“ este catalogul de sentimente şi observaţii al unui bărbat care, ca altădată eroul lui Ionel Teodoreanu, a „trecut pe lângă ea cu dragostea de mână“. Ea fiind, în mod evident, Făptura. O femeie dispărută azi, în condiţii misterioase, de care autorul nu pomeneşte prea clar, dar care este prezentă în gândurile sale, ca un observator de taină şi încredere, în toate notaţiile acestui melancolic al cărui lux este să observe cum lumea curge inexorabil către un final aşteptat. Delaskela prinde în insectarul său figuri patibular-hilare, gen Trofin bibliotecarul nebun care sare la gâtul oamenilor când se îmbată, Gore, invalidul care povesteşte cu nesaţ poveşti dintr-un imaginar Stomac al Glasurilor, Olga, Chelu, Morf, Dulceaţa sau şefa bibliotecii, o femeie cumsecade, cu viaţa ei interioară rotindu-se, la etajul opt, în jurul cărţilor pe care le mângâie cu voluptatea însingurării. Deşi aparent vitali, oamenii lui Delaskela sunt ciuruiţi de viaţă, abulici, atinşi de un morb al dezagregării care-i condamnă din start la eşec. Ca şi Adrian Buz, din „Zidul moale“, Delaskela este un cathar milos: ar vrea ca lumea să nu se prezinte aşa cum este, însă doreşte cu putere ca ea să se încheie, tocmai pentru ca răul să nu prolifereze. Cel ce vede decadenţa lumii unde trăieşte este un vicios al observaţiei şi un plictisit de formele unei vitalităţi care maschează golul, decepţionat şi necruţător în acelaşi timp cu cei din jurul său. Tonul său e unul crepuscular (dacă vocea ar avea culoare), ordonându-se în straturi ca într-o mare… clătită, aşa cum sugerează reuşita imagine propusă de personajul său, Gore, o lume a dulcilor poveşti care sunt depozitate pentru a fi gustate de cei cărora lumea li se pare mai bună dacă e povestită. Delaskela este un proustian care nu se ia în serios, pentru că răsuflarea cinicului Gide e mai aproape. Din acest fond al „madlenei“ care ne aduce aminte de femeile care ne-au iubit sau de identitatea noastră răvăşită de boală, reţin „Marleen şi câinele dimineţii“, cu acea întrebare dramatică a femeii, „Ce sunt eu pentru tine, Sorin?“, „Trăind sub pleoape“, un tablou al bolii cât se poate de reale, un implant de ireal produs de conştiinţa excedată de autoscopie, „Noaptea pisicilor lungi“, story-ul care dă titlul cărţii, cu disperata căutare a unui suflet, în timp ce dai peste încă un trup consumabil sau „Viaţa e o chestie mortală“.

Sorin Delaskela este scenaristul propriilor trăiri pe care le pune în pagină într-un acces de repetată demiurgie dezabuzată, autosabotată de o conştiinţă care-i şopteşte neîncetat exact faptul că „viaţa e o chestie mortală, iar scrisul e doar un mic spectacol, un vodevil al subiectivităţii…“.

Noaptea pisicilor lungi
de Sorin Delaskela, Editura Brumar, 2010

5,30. În timp ce prepar cafeaua mă gândesc ce repede cad seara după 22,00, cum amorţesc lent şi abia mai pot silabisi, cum alunec şi mă golesc de sunete şi imagini, de întreaga zi, de întregile zile de până acum, de pielea lor transparentă, rece, ca o reptilă domestică. Păstrez doar o imagine sau alta în care alunec  până mă topesc, o imagine veche sau una ireală, o construcţie în joacă. Fac joaca aceasta din copilărie. Îmi amintesc cu destulă precizie joaca aceasta de seară. Urmez o imagine, o poveste, o construcţie demi-onirică, un alt univers. Îmi imaginez ceva sau altceva. Mă proiectez acolo până adorm. Îmi aprind focul pe o insulă enigmatică, de exemplu. Supravieţuiesc. Înfrunt nopţile necunoscute, vuietul colosal al oceanului ce înconjoară ţărmurile stâncoaase.  În planul acesta am rămas cumva la fel ca atunci, când citeam Robison Crusoe. Unele lucruri rămân neschimbate. Deşi, în rest, totul e schimbat.

Aş putea să mă trezesc oricând dimineaţa. La 3, la 4 sau 5, fără probleme. Bunicii mei erau foarte matinali. Cu ei semăn. Apoi scot ceaşca de cafea pe balcon, să se răcească. Dacă seara după 22,00 abia silabisesc, dimineaţa nu silabisesc mai deloc. Îmi place liniştea dimineţii.

Toamna nu e deloc un anotimp pentru cinici. Toamna te îmblânzeşte, te face moale, meditativ, nostalgic.

Împart cu femeile (şi cu unii dintre bărbaţi) plăcerea şopingului. Mai ales a  pipăirii chestiilor de aranjament interior, casnic. Ieri, printr-un magazin de acest gen, am numărat vreo 5 reprezentante. Le-am privit, discret şi fugar, cum aleg tot felul de chestii, mărunte. Apoi am stat la rând la casă, eu cu nişte chestii, ele cu altele. Produse chinezeşti, colorate, micuţe, aiureli drăguţe. La unele specii de păsări (dacă nu cumva la toate, nu ştiu exact) masculii aranjează cuibul.

Deci a venit toamna. Mda.

Cafea – orele 5,25

Ieri am văzut la TVR o emisiune despre fermieri şi vaci. Frumoase vaci franţuze, cuminţi, degrabă dătătoare de lapte. Şi vaci pentru carne, puternice, masive, aşteptându-şi cu împăcare amurgul de abator.

În timpul acesta – nu-mi explic de ce, cum s-a produs acest declic al memoriei – mă gândeam la profesoara mea de limba rusă din generală. Era o doamnă în vârstă, memoria  o proiectează încă, deşi destul de vag. Am făcut rusa începând din clasa a 2-a. Şi nu am excelat niciodată. Până în ultimul an de liceu. Eram aşezaţi pe grupe, îmi amintesc. Majoritatea optaseră pentru franceză sau engleză. Nu-mi mai amintesc numele ei, doar atmosfera orelor de clasă, sunetul literelor slave pe textura uscată a filei de maculator. Aşa cum îmi amintesc cele două masive volume din ’’Emilian Pugaciov’’, un răzvrătit cazac, din care citeam prin acei ani.

Creşterea vacilor nu-i deloc o treabă uşoară. Charolaise, aşa se numesc bovinele de carne. Citesc pe un forum: ’’ Creşterea vacilor este o ocupaţie pentru văcari…Pentru cei care simt că viaţa lor este făcută să fie trăită cu animalele. Pentru cei care simt că acestea sunt mijloacele lor de a-şi câştiga traiul zilnic, mai chinuit sau mai îmbelşugat, după cum sunt vremurile.’’ Bine zis. Asta îmi aduce aminte de expresia unei conducătoare de sanie, pusă de N.C. ca motto al uneia dintre cărţile sale, cu semnificaţii extinse: ’’Eu am ales să merg cu câinii’’.

Dar şi de K. Venise să-mi aducă un căţel pentru mama, Buk. Apoi am ieşit şi atunci mi-a zis, parcă mai mult pentru sine: ’’aş putea trăi doar într-o lume a animalelor’’. Are grijă de zeci de câini şi de pisici. Zeci.

Dimineaţa aceasta e rece. Oraşul se ridică din somn ca un copil bosumflat. Din balcon văd ferestrele luminate ale spitalului Caritas. Mă gândesc la cei care sunt trădaţi de corpul lor, care se agaţă de structurile lui moi, friabile. La paşii nesiguri spre toaletă. La mica noptieră din dreapta pe care aşteaptă cana de ceai, flacoanele, revista de rebusuri. La clipele de spaimă care se succed ameţitor şi neclar cu clipele de speranţă, de încredere.

Când eram copil şi mergeam la Dunăre pajiştea era plină de vaci, vaci comune, maronii, cu ugere ample, murdare de bălegar. O priveam uneori, seara, pe tanti G -o vecină- cum mulgea vaca, în grajd, aşezată pe un scăunel de lemn sub lumina unui bec destul de anemic. Laptele ţâşnea într-un şuvoi subţire. Uneori îmi dădea să-l beau aşa, nefiert.

În liceu nu mă mai interesa limba rusă, dar profesoara insista. Avea pretenţii de la mine, uneori aveam senzaţia că mă persecută, deşi eram amic cu soţul ei, profesor de literatură universală, mă conversam deseori cu dumnealui, ştia foarte bine că ne înţelegem. Şi cu toate astea nu mă favoriza deloc la note, absolut deloc. Abia treceam. Şi acum când mă întâlnesc cu dumneaei am o uşoară reţinere.

Ieri, la amiază, am făcut un drum (cam 15 min ) până la magazinul Unirea în ideea că o să mă văd cu I.. Oamenii îmi veneau din faţă, curgeau molcom dar neezitant spre casele lor. Bărbaţi solitari, de vârsta mea, cu un uşor aer birocratic. Femei elegante purtând cu ele notele de oboseală şi melancolie ale amiezii. Cupluri ţinându-se de mână. Dragostea e o realitate atât de caldă şi de sfidătoare, mi-am spus. Peste bulevard e şi acum o scenă pe care, în plina bătaie a soarelui, trei fete cântau atunci la microfoane, tare şi convingător, în faţa unui auditoriu redus. M-am oprit puţin să le privesc şi să le ascult, doar câteva zeci de secunde. Într-un tricou alb, mulat, mă simţeam ca un boxer retras din activitate, în sandale, tuns scurt, cu muşchii puţin încordaţi, cu o burtică pe care încercam să o controlez din mici contracţii abdominale.  Mi-am spus atunci, privindu-mă în geamul unui Opel negru parcat, că am totuşi un aer uşor interlop, chiar destul de suspect, că pot părea orice în ochii mulţimii ce ascunde sub aparenta ei apatie o vigilenţă fără echivoc – un mic traficant de arme, obscur, de exemplu. Apoi, peste o oră, eram cu I la o pizza, am văzut un tip trecând agale, un tip scund dar cu bicepşi enormi, înfoiat, şi cumva m-am mai liniştit puţin. Aparenţele vor avea totdeauna jocul lor neclar şi perfid. Tipii scunzi nu ar trebui să-şi lucreze în exces muşchii, pectoralii, bicepşii, devin mai laţi, e nevoie de o măsură în toate, mi-am zis sorbind din berea mea f.a. şi privind în zare.

Am urcat la un magazin plin de tot felul de chestii, Bonsai, şi m-am uitat la chestii, mai ales la nişte perdele verzi, frumoase, demne de a fi privite în tihna camerei, asta până a venit I. Oamenii îşi cumpără tot felul de chestii drăguţe, mi-am zis. Casete de lemn, perne, lumânări parfumate, căni, maşinuţe, flori artificiale, statuete, ursuleţi..  Pentru cuiburile lor  ridicate pe stânci, în lumina verde întunecat a oceanului, şi spre care revin agale, la amiază.

şi atunci când m-am întors, cred că erau orele 20,00 şi ceva,  am văzut pentru prima dată în viaţa mea tripleţi. Un cărucior cu trei locuri şi trei pui gemeni, cu păr cârlionţat, ceva incredibil de frumos. Mi-am zis că nu oricine vede aşa ceva.

La 6,10 – cafea.

În timp ce la Radio Romantic FM sunt acorduri calde, dansante. Îmi spun că anii ’70 erau chiar mişto. Cred că ai mei s-au distrat serios pe atunci – ascultau frecvent Joe Dassin, Mireille Mathieu – cu muzicile lor care acum poate că par siropoase, depăşite, dar care au un conţinut cald, o vibraţie umană pe care o regăsesc greu în muzica de acum. Mă prinde un surâs trist când văd o mie de clipuri MTV cu tipe cambrate, semigoale, plictisitor de sexy, smucite, contorsionate din abdomen, cântând despre brekmaihart sau aşa ceva. Păi cine mai urmăreşte versurile în plină revărsare de sexism? Şi cum să nu-i rupi inima, că parcă îţi şi vine.

O cântăreaţă de top, cu picioare uriaşe, masivă. Un  autobuz erotic.

Mă uit prin jurnalul meu de exact acum un an, la sfârşit de august, pe notele sale de evident şi obositor patetism, curios să mă revăd în oglinda lui aburită. Ceea ce constat e faptul că nici măcar în paginile sale, în stricta relaţie cu sine prin intermediul scrisului, nu eram sincer până la capăt, mă feream să spun lucrurilor pe nume. Evaziv, comod, ca şi cum, prin fandare, aş fi rezolvat ceva, măcar iluzia unui confort intim. Eram slăbit, la pământ, îmi spun. De fapt eram laş şi amorţit.

Anul trecut : jumătate bun (Spania, Maroc), jumătate îngrozitor de prost. Ar fi simplu să şterg toate acele pagini de jurnal, dar asta nu ar rezolva nimic, absolut nimic.