Uneori îmi pierd serile privind filme uşoare şi spectaculoase, cu oraşe ale viitorului ridicate în mijlocul unei lumi necunoscute, cu eroi luptând pentru adevăr, pentru dreptate, invincibili, ieşind glorios din orice situaţie critică. Aeon flux. Filmele acestea mă fac să zâmbesc. Filmele sunt poveştile pe care ni le spunem acum, aşa cum în copilărie ni le spuneau mama sau tata, aşteptând răbdători să adormim, să ne prindă în somnul lor imaginile.

În adolescenţă – e atât de mult de atunci încât acel timp îmi pare a nu-mi mai aparţine mie cu adevărat, îmi pare un ev paralel, posibil, ireal – existau în oraşul acesta trei cinematografe. Mergeam la fiecare odată la două sau trei zile. Uneori vedeam acelaşi film de două ori. Îmi plăcea foarte mult să trec pe lângă panourile din oraş, să privesc afişele, chipurile actorilor, orarele cinematografelor Progresul, Flacăra, Porţile de Fier. Urmăream în ziarul local traseul filmelor şi-n cinematografele din celelalte 4 oraşe din judeţ. Filmele se roteau, se plimbau strânse în cutiile lor de tablă de la un cinematograf la altul. În holuri erau fotografiile unor mari actori români. Îmi amintesc şi acum surâsul lui Ion Dichiseanu. Aşa cum îmi amintesc chipul lui Jean Paul Belmondo, al Sophiei Loren, al unei actriţe care mi plăcea pe atunci: Raquel Welsh. Nu colecţionam vederi cu actori, dar aveam câteva. Cel mai mult iubeam afişele. Era destul de greu însă să faci rost de aşa ceva.     Chiuleam, evident. Cinematograful era locul preferat.

Am văzut şi filme cu numărul spectatorilor la minim. Nunta de piatră, de exemplu. Am încercat să revăd filmul în anii din urmă. Nu mi-a mai spus nimic. Aşa cum nu mi-a mai spus Glissando.

Acum doi sau trei ani mă gândeam să scriu un scenariu de film. Mă gândeam că e mai uşor să transmiţi ceva despre tine prin imagini. Un film. Despre viaţa văzută prin fumul ţigării, prin lentilele de coniac. Despre dragoste şi singurătate. Un bărbat care se închide în lumea lui veche, de murmure îndepărtate, de voci care-şi dispută întâietatea. Am purtat cu mine mult timp imaginile alb negru ale acestui film al cărui scenariu rămâne nescris. Mi s-a părut inutil să-l scriu. Filmul nu e o confesiune, nu e un eseu, nu e un act egopat. Filmul trebuie să fie o poveste, o poveste despre noi şi despre lumea noastră şi el trebuie să te prindă, să ne prindă pe toţi în apele lui imaginare.

Jucând, mi-o imaginam pe G traversând parcul acelei staţiuni de munte unde merge vara, privind vîrstnicii jucători de şah, jucînd uneori cu ei, oprindu-se încrezătoare, în rochia ei de vară, cu picioarele ei lungi şi aerul ei intelectual, delicată, politicoasă, atentă, plină de sine. O puteam vedea mutând piesele şi vîntul uşor al verii îi atinge pielea albă, îi poartă parfumul. O carte oarecare îşi scoate marginea de sus din poşeta ei de pînză. Pălăria şi-o ţine pe genunchi şi aşteaptă mutările celuilalt.

Cu toate astea, cu toată gingăşia ei, cu tot farmecul ei de femeie tînără, cochetă, de o inteligenţă vie şi plăcută, cu tot şarmul ei de fostă campioană la şah în generală, nu am avut niciun scrupul să îi dau o serie scurtă şi clară de mat-uri. Pur şi simplu. Pentru că jocurile sunt mici războaie care împart lumea în mici învinşi şi mici învingători şi e plăcut să fii printre cei purtaţi pe braţe de mulţimile tale interioare în delir. A zis că sunt un rău şi că nu am sentimente. S-a înciudat. A zis că era obosită.

Şi că data viitoare mă va distruge. Ştiu. Însă sunt pregătit. Nu am mamă, nu am tată, nu am fraţi, surori sau iubite atunci cînd joc. Nu am decît dorinţa de a lupta.

                                                    Leapşa delabrightie

Care sunt meseriile pentru care aproape că n-ai pune pleoapă pe pleoapă nopţile, de nerăbdare s-ajungi iar la slujbă?

Proxenet. Uite de ce: pentru că traversam nopţile prin centrul acelui oraş şi eram de fiecare dată acostat de fete. Ele aşteptau frumos şi insistent, fumînd, vorbind între ele. Erau 4, uneori 5. Asistate de la oarece distanţă de doi tipi nu foarte bine făcuţi. Una sau două erau în mod cert minore. Nu aveau un aer pronunţat vulgar. Mai degrabă un aer de eroi chinuiţi, decăzuţi. În fiecare noapte mă acosta una dintre ele, apoi a doua. Vă oferim ceva, domnu? Nu, mulţumesc, le spuneam. Nu văd de ce să nu te porţi politicos cu prostituatele. În fond sunt femei. Nu ştii de ce viaţa le-a adus aici. Şi apoi e şi sexul o profesie. Haideţi, domnu, fac orice, îmi spunea.  Iar acest orice aprindea deodată focurile pe stîncile întunecate ale interziselor gînduri. Imaginile abjecte, sălbatice, murdare te dezgoleau. Acest orice, iluzia de a fi Stăpînul ei nocturn, tentaţia de a coborî foarte jos, spre straturile tale primare, obscure, tainice. Atunci mă gîndeam că aş putea fi proxenet. Un fel de agent de turism. Să vinzi aşa ceva: excursii spre orice. Spre orice-ul acela fierbinte, murdar, mistuitor. Spre iluzie. Spre plăcerea care te ţine în suliţele ei de absint, la marginea drumurilor, ca pe un tîlhar nenorocit.

Nu am fost niciodată concediat. Dar probabil că la un moment dat o să fiu şi concediat, şi atunci o să pricep mai bine cum e starea aceasta pe care acum doar o intuiesc, starea de suspendat, rejectat dintr-o structură au alta, la modul rece, indiferent, din felurite raţiuni financiare sau de o natură similară şi în faţa cărora realitatea mea umană nu va mai avea chiar nicio valoare. Un om poate fi înlocuit cu altul, mai capabil, mai tânăr, mai bine recomandat. Sau cu un aparat, cu un program. Îşi strânge lucrurile şi pleacă. Lasă în urmă o mare parte din viaţa sa. Uneori sunt zece ani. Alteori mai mult. Ideea este că atunci filmul se rupe. Lumea devine străină, adversă. Îi simţi ostilitatea, cinismul. Apăsarea. Probabil că nimeni nu te mai vrea. Că îţi va fi greu, foarte greu să mai găseşti ceva. Şi să ai încredere în coerenţa lumii, în bine, în devotament, în ceilalţi. Apoi sunt cei de acasă, familia ta. Te simţi un înfrânt. Apoi sunt obligaţiile: facturile, ratele. Îmi amintesc foarte bine teama unor foşti colegi de fi concediaţi. Viaţa lor se lega într-un anume fel de ani şi ani şi e greu să crezi că poţi ajunge să nu mai trăieşti în ritmul cunoscut. Să o iei de la capăt. Dar de unde? Necunoscutul sperie pe toată lumea.

Nu am fost niciodată şomer. Deşi am avut perioade în care nu am lucrat. Dar ajutorul de şomaj mi s-a părut doar o iluzie. Câteva luni, puţine, în care statul nostru stupid te ajută să ce? Să supravieţuieşti la limita de jos. De fapt te ajuţi singur. Plăteşti lună de lună fondul de şomaj. Aşa cum plăteşti asigurările de sănătate sau fondul de pensie. Asigurările de sănătate sunt iar o iluzie. Spitalele sunt devastate de sărăcie şi dacă nu ai bani nu te bagă nimeni în seamă. Dacă nu ai bani să-ţi cumperi medicamente eşti terminat. Cât despre pensii mă întreb cum vom traversa aceşti de ani până atunci şi dacă mai are rost. Eu unul mai am vreo 25. Mi se pare enorm. Apoi e oboseala aceasta de a înfrunta lumea, sistemul, ticăloşia şi cinismul lui. Citeam săptămâna trecută că în judeţul meu anul trecut au fost 17 000 de şomeri. Locul 1 pe ţară. Dar sunt şi alte mii care au ieşit din perioada de şomaj. Zeci şi zeci de mii de oameni. Apoi sunt alte mii care trăiesc din ajutorul social şi alte mii care muncesc ocazional, la negru. Raportat la o populaţie de sub 300 000, scăzând pensionarii şi copiii, numărul celor ce muncesc e foarte mic.
Vreau să spun că i-am înţeles foarte bine pe cei ’’concediaţi’’ de George Clooney în Up in the air. Gustul acela amar. Gustul unei lumi indiferente. Gustul absurd în care eşti dat afară prin videoconferinţă, prin intermediul calculatorului. Ca şi cum ai fi un soft depăşit, inutil. Nişte temporale şterse cu cccleaner, rapid. De asta sunt un tip de stânga.

Ideea e că mi-a plăcut Up in the air. Spune ceva despre lumea în care trăim. Despre tiparele, nevrozele, imperfecţiunile ei. Despre frumuseţea ei amară. Oamenii, mişcările şi spusele lor, sunt formele de artă ale acestei lumi. Dramele lor, mărunte, cum altfel. Singurătatea lor. Dragostea lor. Cursul acesta ştiut al lucrurilor care ne leagă. Banalitatea aceasta frumoasă, plină, a convieţuirii. Chiar dacă ştim cum stau lucrurile.

- Noaptea trecutã stăteam în pat şi nu puteam dormi din cauza nunţii, cã ne vom cumpăra o casã şi ne vom muta împreunã. Că vom avea un copil, şi încă unul, apoi…Crăciunul, Ziua Recunoştinţei, vacanţă de primăvară, mergem la meciuri de fotbal apoi dintr-o dată absolvesc îşi vor lua o slujbă şi se vor căsători, apoi voi deveni bunic. Apoi mă voi pensiona, voi cheli, mă voi îngrăşa. Iar apoi voi muri. Nu pot să mă opresc din gândit, care-i rostul ? Care-i rostul ?
- Rostul ?
- Da… ce încep aici ?
- E… căsătoria, e…E unul din cele mai frumoase
lucruri de pe pământ, e…ceea la ce aspiră oamenii.
- Tu nu te-ai căsătorit.
- Adevărat.
- Nici nu ai încercat.
- E greu de definit a încerca.
- Pari mai fericit că toţi prieteni mei căsătoriţi.
- Uite Jim, n-am să te mint, căsătoria
poate să fie o pacoste. Şi trebuie să renunţi la unele lucruri.
- Da.
- Toţi avem ceasuri care nu pot fi încetinite sau puse pe pauză.
- Toţi sfârşim în acelaşi loc.
- Da.
- Nu e niciun rost.
- Nu e niciun rost.

Apoi, la final, o femeie spune:
Nu e totul despre bani .Banii îţi ţin de cald .Îţi plătesc facturile la căldură. Îţi cumperi o pătură. Dar nu îmi ţin la fel de cald aşa şi cum îmi ţine soţul meu.

Până la urmă aşa şi este. Alergăm, ne zbatem, luptăm. Bani, bani, bani. Dar dacă te opreşti şi vrei să pui ceva în rucsacul tău, ceva cu adevărat important, ce poţi pune dacă nu această căldură a celui de lângă tine, grija lui, afecţiunea lui? Abia atunci când nu le mai ai le înţelegi valoarea. Ce poţi pune dacă nu acele valori ce nu fac parte din lumea nebunească a banilor: muzica, dragostea, poezia, copilăria…

Adică am înţeles de ce el, burlac incorigibil, aleargă în noaptea aceea în Chicago, să o vadă. De ce nu avea chef de garsoniera lui de solitar şi prefera să zboare din oraş în oraş, să fie înconjurat de oameni. Nu mă aşteptam ca ea să fie căsătorită. Mă aşteptam la un clişeu. De asta e bun filmul. Iese din nişte chestii stupide de happy-end. Şi atunci când ea îl întreabă: de fapt ce vrei? El nu-i răspunde. Ce ar fi putut să-i răspundă. Era evident că o iubeşte. Doar că ea avea deja o familie. Pe când el nu avea decât un rucsac.

Cărţile pe care le-am citit în ultima vreme nu m-au atins aproape deloc: Nesuferitele zile de luni, de Arnon Grunberg. Sau Toţi oamenii sunt muritori de Simone de Beauvoir. Nici Lucruri transparente de Vladimir Nabokov. Puştiul lui Grunberg nu mi s-a părut deloc convingător. Ca şi cum se chinuia mereu să fie Holden. Nici nemuritorul iubitei lui J.P. Sartre. M-am plictisit îngrozitor pe la jumătatea romanului, în epoca lui Carol.  Iar din acest Nabokov nu am înţeles nimic. Am încercat să mă remontez cumva recitind din jurnalul lui Anais Nin.  Degeaba. O găseam obositoare. Am o groază de cărţi în biblioteca aceasta, şi jumătate din ele nu-mi mai spun nimic. Le-am adunat dintr-un soi de avânt amoros, dar aş putea să mă descurc şi fără ele. Sunt doar nişte iluzii.

Aseară am citit un capitol întreg, despre păcat, din Vârstele vieţii spirituale a lui Paul Evdokimov. Am adormit gândindu-mă la problema aceasta a inocenţei, a purităţii iniţiale din care cazi. La această lume bolborositoare a Căderii în care trăim cu toţii şi aşteptăm şi căutăm o mie de lucruri: glorie, fericire, împlinire, dragoste, bani, succes, admiraţie, mângâiere, forţă, recunoaştere, confort, linişte, mântuire. O lume în care gonim neîncetat crezând că există un sens mai adânc al goanei sau pur şi simplu gonind, fără să ne punem întrebări, fără să căutăm răspunsuri, absorbiţi de ritmul alert.

Inocenţa – cât de reală, cât de palpabilă, parfumată şi trandafirie  e  în privirile, gesturile şi cuvintele copiilor, în jocurile lor, în felul în care te îmbrăţişează sau dorm ei. Şi ce suspin îndepărtat e în vieţile noastre de adulţi, pierduţi în lumea noastră de iluzii şi violenţă, impură şi nesigură.

Copiii sunt pe măsura îngerilor. Dar lumea noastră le acoperă jocul cu mantia ei de cretă. Dacă aş avea un copil chiar nu aş şti ce cale să-i arăt din căile posibile. Să fie un om puternic, să ridice cetăţi ? Sau să fie un om care să vadă mai departe decât jocul întunecat al lumii? Să zidească sau să scrie poeme ? Vânător sau pescar ?

Mă gândesc că tocmai de asta are un asemenea succes un film atât de clişeistic precum Avatar, căci el vorbeşte despre inocenţă, inocenţa agresată, inocenţa unei lumi care stă să piară şi fiecare vibrează la aşa ceva, fiecare, atunci, ţine cu cei buni, cu cei puri, împotriva celor impuri, a celor mecanizaţi, împotriva orcilor. Oamenii vor, în inima lor, chiar dacă nu recunosc asta niciodată, vor să zboare pe păsări dragon.

Am visat o casă albă, uşor dărăpănată, la ţară. În vis era casa mea şi eu eram un peisan liniştit, bătând un cui în gardul de lemn, hrănind vitele. Seara aş intra pe mess, puţin. Aş bea o cană mare de lapte şi aş schimba impresii cu p sau g din mediul urban.

Acum că am predat cartea (Noaptea pisicilor lungi) la editură, nu fac decât să aştept verdictul lor. Poate vor zice da merge o publicăm. Poate vor zice nu nu merge nu ţi-o publicăm. Şi într-o variantă şi alta eu am terminat-o cu cartea asta. Scrisul e obositor şi uneori mi se pare o chestie îndoielnică. Atâtea ore, zile, luni să stai retras, să scrii. Scrisul te posedă. Eşti prins acolo, în cleştii lui, în mlaştina lui. Nu eşti tu însuţi, ci un fel de somnambul.

La capătul scrisului nu e liniştea, e un fel de amorţeală. Un fel de ciudă. O uimire de sine. Dacă ar fi să-mi pot reformula viaţa aş alege ceva mult mai glorios.